Conduc pe o ploaie nefirească în mijloc de mai, rece de 10 grade Celsius. Sunt pe cel mai prost drum din lume, cel dintre Oradea şi Satu Mare. La fiecare pas pândeşte o groapă plină cu apă noroioasă, pe care cauciucurile o împrăştie în toate direcţiile ca pe nişte blesteme. Maşinile vâjâie ude una după alta, trase de o aţă invizibilă. Nimeni nu are curajul să depăşească.

Dincolo de magazinul Real, pe marginea drumului, o bătrânică îmbrăcată în negru, culoarea bătrâneţii, face autostopul. Slabă, mică şi uşor adusă de spate din cauza frigului și a anilor mulţi, încearcă să oprească o maşină cu mâinile împreunate. Nu cere ajutor, îl imploră! Pe faţă are o peliculă fină de murdărie aruncată de maşinile care au ignorat-o în viteză. E o scenă dintr-un film alb-negru rusesc. Ştiu că n-o să dorm la noapte dacă o las în drum.

Înţepenită de frig, femeia urcă cu greu în maşină. Surprinzător, nimeni din spate nu mă claxonează, deşi blochez jumătate de bandă. Pornim. Femeia se aşează pe scaun într-o poziţie nefirească. Hainele îi sunt umede. Dau mai tare căldura. Îmi spune ceva în ungureşte şi nu înţeleg o iotă. Mâinile reci i se împreunează din nou. Simt că îmi mulţumeşte. Mai spune câteva vorbe până să-şi dea seama că nu ştiu maghiară. Apoi o rupe pe româneşte.

– Mulţumesc frumos. Tare frig afară.

– Ştiu, tanti. Unde mergeţi?

– La Săcuieni.

Săcuieni e la vreo 30 de km. Eu am treabă în primul sat din drum, Biharia, aflat la vreo 3 km. Cum să o las în staţia de autobuz pe o asemenea vreme? Îmi schimb planurile din mers, iar după câteva minute destinaţia mea iniţială rămâne în spate. Femeia a fost la Oradea, cu treburi neştiute. Are aproape 80 de ani. Sunt curios cum a ajuns, totuşi, până la un kilometru de oraş. Îmi spune că a mers pe jos.

Apoi mă întreabă cum mă cheamă, de unde sunt şi unde mă duc. Când află că merg la Săcuieni doar pentru ea, îmi atinge braţul cu un gest familiar şi îmi mulţumeşte. Obrajii încep să-i prindă culoare de la căldura din maşină. Îmi promite că o să ne mai întâlnim şi o să-mi plătească drumul. Îi spun că nu trebuie să facă asta şi mergem mai departe. După câteva minute mă întreabă din nou cum mă cheamă şi unde merg. Îi răspund din nou.

Prin faţa ochilor ni se perindă sate depresive, cenuşii. Două caschete albe stau la pândă cu radarul. Trecem şi de ele. Apoi, la fiecare 5 km, femeia mă întreabă cum mă cheamă, unde merg şi pe ce stradă stau în Oradea. Răspund din ce în ce mai trist. Senilitatea e bună, totuși, în vremurile astea. Sunt atât de multe lucruri de uitat!

După ce îi mai spun de câteva ori cum mă cheamă, ajungem la destinaţie. Urcăm un drum de noroi şi o las în faţa unei case. Începe să mă roadă îndoiala. Sper din tot sufletul că e casa ei şi că nu am fost complicele unei bătrâne senile care a fugit de acasă. Nu ştiu dacă am făcut o faptă bună sau una rea.

Pornesc înapoi spre Oradea. La Europa FM e jurnalul de seară. După două ştiri cu proteste sindicale, o tânără de pe marginea şoselei îmi face semne insistente, aproape disperate să opresc. Frânez un pic cam departe de ea. Fata o ia la fugă spre maşină.

”Conduc maşina timpului, îmi zic. Am plecat cu o femeie în vârstă şi mă întorc cu una tânără.” Gândul mi-e întrerupt de uşa din dreapta care se deschide. Aplecată la 90 de grade, fata zgribulită mă întreabă ceva în maghiară.

– N-am înţeles, nu ştiu ungureşte.

– Ce vrei, oral sau normal?

Lucian Cremeneanu