Deoarece anul acesta sunt campion la ratat concerte, am rugat-o pe prietena mea Diana să scrie o cronică a spectacolului Clapton de la Bucureşti. Pentru ea, visul suprem era să-l vadă pe Mr. Slowhand. Visul i s-a împlinit. Poftiţi şi citiţi.

Fiorii mi-au apărut când am aflat că Eric Clapton vine în România. Banii adunaţi cu sârguinţa unui student mi-au adus biletul din zona A, rândul 7, locul 2. A urmat schema amplă cu transportul şi rugăminţi adresate unei prietene să stea cu harta Bucureştiului în faţă.

Vineri, 11 iunie 2010, în aeroportul din Cluj, un domn citeşte “Autobiografia lui Eric Clapton”. Intrăm în vorbă  şi-mi spune că merge la concert pentru Steve Winwood, nu pentru Clapton. Zbor lin, aterizare trepidantă, pas lejer până la stadion. La ora 18 ni se dă voie să intrăm. Sticlele de plastic se lasă la intrare, control frivol la aparatele foto, jandarmerie peste tot.

Scaunele albe, frumos aranjate. Mă aşez emoţionată. Anunţ lumea prin telefon că sunt la locul meu şi promit că sun atunci când se va cânta Layla. Lângă mine, un domn îşi cumpără, la preţuri piperate, albumul turneului şi şapca. E entuziast: “O singură dată în viaţă îl vezi pe Clapton aşa de-aproape!“ Îl cheamă Vali.

Până la ora 20 stadionul se umple. La 20:30, scena începe să se lumineze, publicul începe să aplaude şi cei doi artisti îşi fac apariţia. Eric Clapton şi Steve Winwood, simpli şi sinceri, încep un show de 2 ore, neîntrerupt decât de câte un scurt “Hello“ sau “Thank you“ şi aplauzele de rigoare.

Repertoriu frumos echilibrat. S-a cântat After Midnight, Key To The Highway, Gimme Some Lovin’, Driftin’. Layla a ridicat publicul în picioare, Cocaine a smuls un oftat prelung , la Voodoo Child a fost delir unic. S-a aplaudat prelung. Winwood a emanat bună dispoziţie şi zâmbet, s-a întrecut la chitară şi pian. Clapton, calm, profesionist şi sincer, a fermecat cu o chitară turcoaz, culoarea mea de suflet. Pentru mine, surpriza a fost Georgia on my mind, întregită de sunetele lui Chris Stainton, un geniu al clapelor.

S-a bisat o singură dată, Dear Mr. Fantasy, cu publicul în picioare, unduindu-se pe acorduri.

Final.

Am făcut slalom printre maşinile Bucureştiului ca să prind trenul spre casă. Cu 3 minute înainte de ora de plecare, alergam după bilete împreună cu Vali şi Adi, companioni întâlniţi la concert. Din fericire, trenul a avut 60 de minute întârziere. Timp liber pentru a realiza, la o bere, miracolul la care am asistat.

Pentru mine, Clapton este supermaţia la chitară. E unic! Nu am trăit cu o aşa intensitate 2 ore până acum. E legendă şi vis într-un gest unic – muzică. Au trecut câteva zile de la concert şi încă tremur. Apreciez fiecare amintire şi fiecare detaliu. Sunt mândră că am reuşit să fac asta. Era în faţa mea, în pantalonii scurţi şi cu ochelari. Aş fi vrut să cânte toată discografia, aş fi vrut să nu se mai termine.

L-am vazut pe Clapton în concert!

Diana Vlad