Caut un loc de parcare în supra-aglomeratul centru al Clujului, chiar în miezul zilei. Norocul meu providenţial, care funcţionează în 90% din cazuri, îmi surâde din nou. Pe o străduţă derivată din strada principală, foarte aproape de clădirea unde trebuie să ajung, un automobil tocmai pleacă. Locul de parcare de lângă colţ mă aşteaptă cu braţele deschise. Aştept să plece maşina şi mă instalez în locul ei. Îmi depun toate monedele disponibile în automatul de parcare şi pun tichetul pe bord.

Tocmai când să plec în treaba mea, un politist cu chipiu alb, coborât dintr-o maşină cu girofar oprită câş, îmi spune că n-am parcat regulamentar şi că încurc circulaţia. Are şi nu are dreptate. E drept, locurile de parcare încep cu 2 metri mai încolo de maşina mea, dar totuşi nu încurc deloc circulaţia. În schimb, maşina lui, pe care zici că a parcat-o Stevie Wonder, o încurcă cu succes. Nu polemizez. Mă urc la volan şi plec.

Mai dau o tură de centru căutând altă parcare. Când ajung din nou în acelaşi loc, ce-mi văd ochii? Ce maşină credeţi că e parcată pe locul „interzis” de unde tocmai plecasem? Maşina poliţistului cu chipiu alb. Care, probabil, e fericit că a reuşit să păcălească un fraier cu numere de Bihor.

În aceeaşi zi, seara pe la 10, sunt într-un taxi, în Oradea. „Atenţie băieţi”, se aude în staţie avertismentul unui taximetrist, „accident mare la intersecţia Dacia cu Transilvaniei!” „Ce înseamnă accident mare?”, gândesc cu voce tare. Ca şi cum m-ar fi auzit, vocea de departe continuă: „Neacordare de prioritate, s-au ciocnit vreo 4 maşini.” Un alt taximetrist din trafic întreabă:

– Colegu’, da’ ai sunat la 112?

– Măi, n-am sunat, pentru că, din fericire, eu n-am fost implicat.

Izbucnesc într-o rafală de râs amar. Plătesc şi cobor. După câţiva paşi conexez cele două evenimente ale zilei. Îmi dau seama că schiţează o realitate care nu-mi place.

(Şapte seri, 14 noiembrie 2009)