N-am putut să merg la Sonisphere în weekendul trecut. N-am văzut Megadeth. N-am văzut Anthrax. N-am văzut Rammstein. Am ratat a treia întâlnire cu Metallica. Dar mi-am adus aminte de concertul lor de acum doi ani, tot de la Bucureşti. Iată cronica de atunci.

Prima mea întâlnire cu Metallica a avut loc în 1991, exact când începea să devină o trupă clasică – deschidea pentru AC DC la Monsters of Rock şi lansa The Black Album. La 6173 de zile de la acel moment, aşteptând începutul concertului de la Bucureşti alături de 24.000 de pelerini (purtam pelerine de ploaie, din cauză că a plouat continuu de la deschiderea porţilor stadionului până la bis), am simţit că bucuria revederii se transformă în emoţie. Dar primele acorduri din Creeping death mi-au spulberat temerile că amintirile fantastice de acum 17 ani mi s-ar putea ciobi.

După senzaţionala Ecstasy of gold, scrisă de Ennio Morricone, Metallica a sărit direct în apă adâncă şi ne-a purtat prin discografie ca printr-o pădure întunecată, fără să ştim ce ne aşteaptă la următorul pas. A fost răsfăţ total: toate melodiile au fost de pe primele 5 albume, scrise între 1983 şi 1991, adică din perioada cea mai dragă fanilor Metallica. La capitolul surprize am avut Welcome home (Sanitarium) şi Fade to black, pe care nu mă aşteptam să le aud.

Sad but true, un cântec magistral, făcut parcă special pentru cântări live, a sunat incredibil. Iar după ce am ascultat Enter sandman mi-a devenit limpede că aceasta este una dintre cele mai bune piese rock scrise vreodată. Ritmul de cântare a fost foarte alert, pauzele dintre melodii scurte, iar pălăvrăgeala minimă. Americanii nu s-au lăsat rugaţi prea mult pentru bis, aşa că au servit o triplă de încheiere cu Seek and destroy în coadă.

Prestaţia lui James Hetfield a fost impresionantă, începând cu atitudinea şi terminând cu vocea şi discursurile dintre melodii. Gesturile sale de delicateţe şi inteligenţă au fost evidente atunci când, simbolic, i-a cedat de câteva ori locul din centrul scenei nou-venitului Robert Trujillo. Care, perfect integrat, a făcut spectacol cu bass-ul pe genunchi, dând impresia că îl târăşte pe scenă. Kirk Hammet, rafinat şi finuţ, mi se pare că a avut un duşman la mixer, care i-a cam retezat unele solouri sau i le-a ondulat ca un copil tembel care se joacă la butonul de volum. Despre tobarul Lars Ulrich doar trei cuvinte: genial, exuberant, seducător.

Spre marea mea bucurie am asistat la un concert de muzică, nu la unul de lumini şi efecte pirotehnice, cum se poartă acum. Sunetul a fost bun, dar se putea şi mai bun. Publicul în schimb a fost excepţional. A ignorat ploaia şi răcoarea, a cântat de la început până la sfârşit, s-a bucurat de fiecare piesă. A fost tratat pe măsură de către vocalist cu „dear friends” şi cu doar 1% din cantitatea de „fuck” dintr-un show Metallica de acum 15-20 ani.

A fost un concert de tip „best of” cum nu prea o să mai avem ocazia să vedem prea curând, deoarece următorul turneu va promova un album nou, iar setlist-ul va fi considerabil modificat. Iar cum promisiunea lui Ulrich de revenire în România cu noul album a fost luată de bună, numărătoarea inversă a început imediat după ce s-au stins luminile de pe scenă.

Metallica este acum exact ca o femeie perfectă. Nici prea tânără, nici prea bătrână. Nici obositor de entuziastă, nici blazată. Şi-a păstrat credinţele, chiar dacă şi-a domolit urletul. Îşi asumă demn trecutul şi arată că toate experienţele, bune sau rele, i-au fost de folos. Asta e impresia cu care am plecat de pe Stadionul Cotroceni după concertul din 23 iulie 2008. Ce motiv ai avea să stai cinci ore în ploaie? Ori aştepţi femea perfectă, ori aştepţi să vezi Metallica.

Lucian Cremeneanu

Setlist: Creeping death * For whom the bell tolls * Ride the lightning * Harvester of sorrow * Wellcome home (Sanitarium) * Four horsemen * …And justice for all * No remorse * Fade to black * Master of puppets * Whiplash * Nothing else matters * Sad but true * One * Enter sandman

Encore: Last caress * So what * Seek and destroy

(24 iulie 2008)