Etichete

, , , , , , ,

Rednex

În ’95, trupa Rednex a cântat în premieră la Bucureşti, cu Culture Beat în deschidere. Nu mă omoram după muzica lor, deşi îi difuzam des la radio. M-am dus la concert doar pentru că am primit acreditare de presă ca reprezentant al Radio Sonvest Oradea. Ambele trupe erau în perioada de glorie, astfel că Sala Polivalentă din Bucureşti, un București sărac în concerte la acea vreme, a fost aproape plină.

La finalul recitalului Culture Beat, am reuşit să mă strecor în culise. I-am arătat unui paznic acreditarea de presă, iar omul, profund impresionat, m-a lăsat să trec. Am ajuns încetișor până la culoarul care duce la vestiare. Acolo, cine credeţi că stătea la o bere şi o ţigară? Însuşi grupul Rednex. M-am apropiat de ei şi i-am salutat. Suedezii mi-au răspuns foarte prietenoşi, complet lipsiţi de infatuare, poate din cauză că erau puţin cam chercheliţi.

Din fericire pentru cele ce aveau să urmeze, am pornit discret reportofonul pe care îl ţineam în mână. În secunda următoare, unul dintre trupeți s-a aplecat să se uite la acreditarea de presă ce-mi atârna de gât:

Ce scrie?

Presa, i-am explicat într-un cuvânt. A luat acreditarea în mână şi început să-mi citească numele în gura mare:

Crem-mme-nea-nnu. Lulu Cremm-me-nea-nu.

Ăsta e numele ziarului? m-a întrebat un coleg de-al său.

Nu, e numele meu. Lucrez la un post de radio, am răspuns în timp ce grupul se aduna în jurul meu.

Oh, sorry, s-a scuzat omul.

Apoi m-a întrebat cum se pronunţă. După care, toată trupa Rednex a început să-mi rostească numele, pe mai multe voci, de parcă eram Cotton Eye Joe:

Cremeneanu! Cremeneanu! Cremeneanu!

Ce s-a întâmplat cu părul tău? m-a întrebat solistul vocal, văzând că în fotografia de pe acreditare aveam plete, iar în realitate ba.

Tocmai am terminat armata anul trecut, i-am lămurit.

Aha.

Vă place berea românească?

Sigur. Ia şi tu!

Şi mi-a întins berea lui. Ţin minte că era caldă şi leşioasă, dar nu puteam refuza ocazia să beau o bere cu cu Rednex așa că am tras două guri. Apoi a venit o colegă din trupă şi i-a chemat la scenă. Le-am urat succes şi m-am dus în public.

Discuția este aici:

Pe la jumătatea concertului, am ieşit pe holul Polivalentei pentru o corespondenţă telefonică în direct la Radio Sonvest. Foloseam un telefon public, mobilele nu apăruseră încă. În timp ce transmiteam, din sală au început să iasă grupuri-grupuri de oameni, deşi muzica bubuia în continuare. Am remarcat că toți cei care ieşeau aveau copii mici. Ce s-o fi întâmplat? Doar nu i-a apucat somnul pe toţi deodată?

Am terminat transmisiunea şi am luat-o la fugă spre sală. Am înţeles într-o secundă de ce părinţii îşi scoteau copiii ca la incendiu. Omul meu, cu care împărţisem mai devreme berea, dansa şi sărea pe scenă gol puşcă!!! De fapt, nu chiar complet gol. Avea o şosetă trasă pe penis. Şoseta era legată cu un şiret, ceea ce mi s-a părut foarte responsabil. Doar nu era să rişte să-i cadă șoseta și să rămână în p**a goală! S-ar fi făcut de ruşine!

Lucian Cremeneanu