Etichete

, , , , , ,

Rednex

În anul 1995, Rednex a cântat la Bucureşti, cu Culture Beat în deschidere. Nu mă omoram după muzica lor, deşi îi difuzam des la radio. M-am dus la concert pentru că am primit acreditare de presă ca reprezentant al Radio Sonvest Oradea. Ambele trupe se aflau în perioada de glorie, astfel că Sala Polivalentă, dintr-un Bucureşti sărac în concerte la acea vreme, a fost aproape plină.

La finalul recitalului Culture Beat, am reuşit să mă strecor în culise. I-am arătat unui paznic acreditarea de presă, iar omul, profund impresionat, m-a lăsat să trec. Am ajuns nestingherit până la culoarul care duce la vestiare. Acolo, cine credeţi că stătea la o bere şi o ţigară? Însuşi grupul Rednex. M-am apropiat de ei şi i-am salutat. Suedezii mi-au răspuns foarte prietenoşi, complet lipsiţi de infatuare, poate din cauză că erau puţin cam chercheliţi.

Din fericire pentru cele ce aveau să urmeze, am pornit discret reportofonul pe care îl ţineam în mână. În secunda următoare, unul dintre cântăreţi s-a aplecat să se uite la acreditarea de presă, care îmi atârna la gât:

– Ce scrie?

– Presa, i-am explicat într-un cuvânt. A luat acreditarea în mână şi început să-mi citească numele în gura mare:

– Crem-mme-nea-nnu. Lulu Cremm-me-nea-nu.

– Ăsta e numele ziarului? m-a întrebat un coleg de-al său.

– Nu, e numele meu. Eu lucrez la un post de radio, am răspuns în timp ce grupul se aduna în jurul meu, curios.

– Oh, sorry, s-a scuzat omul. Apoi m-a întrebat cum se pronunţă. După care, toată trupa Rednex a început să-mi rostească numele, pe mai multe voci, de parcă eram Cotton Eye Joe:

– Cremeneanu! Cremeneanu! Cremeneanu!

– Ai păr scurt. Ce s-a întâmplat cu părul tău? m-a întrebat rednex-ul, văzând că în fotografia de pe acreditare aveam plete, iar în realitate ba.

– Tocmai am terminat armata anul trecut, i-am lămurit.

– Aha.

– Vă place berea românească?

– Sigur, a zis omul. Ia şi tu! Şi mi-a întins berea lui. Ţin minte că era caldă şi leşioasă, dar nu puteam refuza ocazia să beau o bere cu cu Rednex. Apoi a venit colega lor din trupă şi i-a chemat la scenă. Le-am urat succes şi m-am dus în public.

Pe la jumătatea concertului, am ieşit pe holul Polivalentei, să fac o corespondenţă telefonică în direct la radio. Trebuia să folosesc un telefon public, mobilele nu apăruseră încă. În timp ce transmiteam, din sală au început să iasă grupuri consistente de oameni, deşi concertul nu se terminase încă. Am remarcat că cei care ieşeau aveau copii mici. Ce s-o fi întâmplat? Doar nu i-a apucat somnul pe toţi deodată?

Am terminat transmisiunea şi am luat-o la fugă spre sală. Am înţeles într-o secundă de ce părinţii îşi scoteau copiii ca la incendiu. Omul meu, cu care împărţisem mai devreme berea, dansa şi sărea pe scenă gol puşcă. De fapt, nu chiar complet gol. Avea o şosetă trasă pe penis. Şoseta era legată cu un şiret, ceea ce mi s-a părut normal. Doar nu era să rişte să-i cadă, să rămână în p**a goală şi să se facă de ruşine.

Anunțuri