Etichete

,

După ce a stat câteva minute la masă aşteptând zadarnic un ospătar, omul s-a ridicat şi s-a dus la bar. Ne aflăm în anul 1992, într-o localitate simpatică din România. În barurile deschise peste tot ospătarii nu au fost inventaţi încă.

–          O cafea, vă rog.

–          Mică sau mare? întreabă frumoasa domnişoară de după tejghea.

–          Mare.

Domnişoara are o anatomie de nota 10. Picioare drepte cu forme exacte, fund bombat, şolduri simetrice, mijloc regulamentar şi o pereche de sâni optimi. Deasupra se află un cap frumos şi păr blond coafat. Tot ce se află mai jos de gât este ascuns privirii publicului consumator din cauza tejghelei înalte. Capul blond prepară cu dexteritate cafeaua în timp ce discută cu o surată venită în vizită:

–          No, şi o mărs la Oradi, da’ n-o găsît nici acolo.

–          Da’ musai d-ala i-o trăbuit?

–          Eh, că aşe o văzut în ceva revistă şi musai o fo’ să-şi ieie la fel.

Cafeaua e gata. Omul, care a aşteptat răbdător, plăteşte, ia ceaşca şi pleacă la masă. După un minut se întoarce cu o faţă cam acră.

–          Domnişoară, cafeaua asta are un gust ciudat.

–          Ce gust?

–          Parcă ar fi stricată.

–          Da’ n-are cum să fie stricată, domnu’. Acuma am desigilat pachetu’.

–          Gustaţi să vedeţi.

–          Nu gust io, da’ uitaţi pachetu’, zice ea ridicând pachetul în faţa ochilor. „Cafea ambalată în vid”, citeşte ca un comunicat oficial.

–          Totuşi are un gust neplăcut, insistă clientul.

–          Io, ce să zic domnu’? spune domniţa mirosind cu precauţie cafeaua din pachet. Cafeaua n-are nimic. Poate vidu’ o fi având ceva.

(16 septembrie 2009)