Etichete

, , , , , ,

E vremea bătrânilor rockului, categoric. Prima generaţie de vedete planetare se pregăteşte de retragere. Dacă unii dintre ei nu s-ar fi grăbit cu nemurirea, anul 2010 era mai bogat: Elvis ar fi avut 75 de ani şi ar fi pornit în turneul mondial de retragere, Lennon ar fi împlinit 70 şi ar fi anunţat că Beatles se va reuni pentru un ultim album, iar mai tinerii Jim Morrison şi Janis Joplin (67 de ani) şi-ar fi lansat filmele biografice şi ar fi anunţat, probabil, că s-au hotărât să renunţe la sex şi la alcool pentru o lună de zile.

Mai norocos decât cei ante-pomeniţi, Ozzy are acum doar 62. E încă în viaţă, deşi a făcut mari eforturi să nu fie aşa. Arată oribil când aleargă, rău când umblă, bine când stă locului şi excepţional când cântă. Prinţul întunericului a adunat ieri la Budapesta două publicuri: unul excitat-energic şi unul liniştit-nostalgic. Declar cu mâna pe inimă că Mr. Osbourne este cel mai dement nebun personaj pe care l-am văzut până acum live. Omul funcţionează ca un perpetuum mobile – de pe scenă îşi extrage energia, tot pe scenă şi-o consumă. Concertul a fost un uriaş triumf al spiritului şi vocii asupra trupului. Un show supra-energic şi realmente asurzitor, care mi-a agresat urechile de la început până la sfârşit.

Pentru a-i accentua paloarea cadaverică, reflectorul de urmărire nu a venit din faţă, ci de sus. Fraza preferată i-a fost „I can’t fuckin’ hear you!” Abia după piesa a cincea ne-a strigat „I love you all!” A urlat „Hey hey” mai mult decât la un concert 3 Sud-Est, iar bassistul trupei a scuipat mai mult decât Lăcătuş pe vremea când juca fotbal. Degeaba a vrut să ne audă vocile pe la refrene – nu ni le-am putut auzi nici noi din cauza sunetului asurzitor. Da, pot spune că Ozzy a fost prea tare!

Înafară de vocea-i încă sclipitoare şi de un band excelent (menţionez doar că la clape e băitul lui Rick Wakeman, Adam), Ozzy n-a folosit alte şmecherii tehnice. N-a avut artificii, n-a avut lasere, n-a avut explozii controlate. A avut doar un furtun cu spumă, cu care i-a isterizat pe bodyguarzii din faţa scenei. Singurii oameni din sală care nu aveau legătură cu muzica şi-au luat-o cu vârf şi îndesat. Cefele late au fost spumate abundent de către tata Ozzy nu o dată, ci de vreo 5 ori pe tot parcursul showului.  La sfârşit, pachetele de muşchi arătau ca scăpate dintr-o avalanşă. Garantez că, de acum înainte, de câte ori îi vor auzi vocea, vor face spume producţie proprie.

Publicul l-a iubit şi la iertat pe Ozzy pentru orice. Şi pentru spuma primită în faţă, şi pentru cele două găleţi de apă aruncate pe cei din primele rânduri, dar şi pentru că în timpul piesei „Killer of giants” s-a preumblat înfăşurat în drapelul Poloniei, aruncat pe scenă de un fan, fără ca Ozzy să ştie că nu e steagul ţării gazdă. Cred că îl iertau şi dacă zicea „Bună seara, Bucureşti!”

În faţa mea, un tată pe la vreo 50 de ani a urmărit concertul rememorându-şi tinereţea, pe care i-am intuit-o rebelă. Fiul său adolescent, care părea pedepsit să asiste, a stat în permanenţă cu gluga pe cap şi cu degetele în urechi. Tatăl nu a avut nicio problemă cu volumul. Abia la sfârşit am înţeles de ce. Avea vată în urechi!

Lucian Cremeneanu

Setlist:
  1. Bark at the moon
  2. Let me hear u scream
  3. Mr. Crowley
  4. I don’t know
  5. Fairies wear boots*
  6. Suicide solution
  7. Road to nowhere
  8. Shot in the dark
  9. Rat salad*
  10. Iron man*
  11. Killer of giants
  12. I don’t wanna change the world
  13. Crazy train
  14. Mama, I’m coming home
  15. Paranoid*

*Black Sabbath

În deschidere a cântat o excelentă trupă maghiară, Room Of The Mad Robots. Puteţi să-i ascultaţi aici.