Etichete

, , , ,


Eurovision-ul este pentru mine un fel de Tratat de la Varşovia, pe care au uitat să-l desfiinţeze. An de an promovează aceleaşi subproducţii efemere, care îl excită doar pe ascultătorul superficial şi amator de hey-ho-uri. Ca să devină hit, o melodie trebuie să fie în primul rînd bună şi, în al doilea rînd, să fie intens mediatizată. Foarte puţini sunt acei ascultători care pot să identifice un viitor succes de la prima audiţie. Şi specialiştilor din juriu le este greu, aşa că, în ambele cazuri, se votează mai mult după simpatii. Aşadar, Eurovision-ul, care lucrează doar cu prime audiţii, are obligaţia de a fi veşnic obscur.

Super-festivalul are însă un „merit” mare – divizează lumea muzicală românească. Orice competiţie unde muzica e pe post de minge se transformă în bâlci, ceartă şi ură. Artiştii noştri, foarte mândri şi geniali, nu fac niciodată melodii slabe. Doar alţii sunt proşti sau lipsiţi de cultură muzicală. Dacă aţi văzut, sâmbătă seara, momentul în care juriul îşi anunţa notele, aţi remarcat  ce expresii de lehamite aveau cei notaţi slab. Zâmbete ironice, pufăituri de indignare şi dat din mână în semn de „Vai de voi! Habar n-aveţi ce-i bun!”

După astfel de concursuri, artiştii se ceartă între ei şi cu cei din juriu. Fiecare îl consideră prost pe cel care i-a dat note mici. Pe lângă juriu, au mai votat şi câteva mii de telespectatori, care, probabil, n-aveau altă treabă. Iar cum fiecare prin votul său pentru o melodie, a dat implicit un vot negativ celorlalte cântece, iată câţi „proşti” mişună în jurul nostru. Iar deasupra, mândru ca un falnic soare, el, artistul, cântăreţul. Şi, uneori, muzicianul.

Cântăreţilor români nu le place să se întâlnească în public. Fiecare are impresia că celălalt ciobeşte din faima şi adulaţia cuvenite numai lui. Mai pe româneşte, nu prea au loc unul de altul. Îşi zâmbesc în faţă, dar nu se respectă şi nu se iubesc. Puţini sunt aceia care, atunci când au ocazia, nu scapă prin presă câteva ironii despre muzica celuilalt. Nu le place să se întâlnească nici măcar la concerte, unde câştigă cu toţii (bani), cu atît mai puţin la concursuri, de unde numai unul poate pleca acasă cu premiul.

Cât de pregătit pentru performanţă poate fi un cântăreţ care îşi consumă caloriile la Eurovision? De când muzica şi pământul, valoarea şi-a spus cuvântul prin top-uri şi vânzări, nu prin concursuri stupide. Câte şanse am eu să ascult muzică românească bună, din moment ce creierii muzicanţilor din ţara mea se sfarmă la zidurile unui festival depăşit moral? Semi-manelistul Marcel Pavel şi-a crescut onorariul la nunţi şi botezuri după ce a reprezentat România anul trecut. La fel şi Monica Anghel. Dar mai ţine cineva minte melodia cu care au participat?

Lucian Cremeneanu

Articol publicat în Jurnal Bihorean, în 21 Februarie 2003.