Etichete

, , , , , ,

Se împlinesc azi, 29 iulie 2012, 19 ani de la prima emisie a Radio Sonvest Oradea, de numele căruia mi-am legat şi eu destinul pentru vreo 5 ani.

Anii de pionierat ai radioului pivat din România au fost fantastici. La Sonvest, libertatea la microfon era totală, entuziasmul realizatorilor era maxim (scădea puţin doar în ziua de salariu), reacţia ascultătorilor era excepţională, pofta de muzică imensă, iar audienţa de peste 80% pare astăzi de domeniul incredibilului.

Ca în orice redacţie media, viaţa în spatele microfoanelor închise era la fel de fascinantă ca cea „on air”. De cîte ori ne întîlnim cu foştii colegi, povestim ore în şir şi rîdem de toate trăznăile pe care le făceam. Una din întîmpările mele favorite devine azi, de ziua radioului, publică.

Aici Radio Sonvest Oradea. La microfon Lulu Cremeneanu.

Eram de serviciu într-o noapte, prin ’95-’96, împreună cu Mircea Costea, la tehnic, şi cu L, o simpatică domnişoară, aflată în probe pentru angajare. O adolescentă cu ochi incredibil de albaştri şi un păr blond, ondulat, care încadra o faţă de sfîntă, radiind a bunătate şi puritate. L iubea Radio Sonvest ca pe propria familie şi îşi dorea să ne fie colegă mai mult decît orice.

Era cam ora 2, terminasem emisiunea, iar pe post curgea muzică fără publicitate. Trebăluiam la turnul de deckuri din emisie, căutînd ceva melodii, Mircea veghea leneş mixerul, iar era în camera microfoanelor, fresh ca după un somn de 8 ore, păzind telefoanele. La un moment dat, Mircea s-a ridicat să meargă la toaletă. O idee necurată mi-a venit pe loc. I-am spus să sune în studio de pe telefonul interior din secretariat, să spună că e de la Gara CFR şi să anunţe că a avut loc un groaznic accident ferovoar, soldat cu 30 de morţi şi 120 de răniţi. Am hăhăit amîndoi reţinut, diavoleşte, ca două personaje negative din desene animate şi a ieşit.

Peste vreo două minute, becul roşu de la telefonul interior 17 a pîlpîit scurt, iar L a ridicat receptorul. De dincolo de geamul care separă camera microfoanelor de camera butoanelor am văzut-o pe biata fată schimbîndu-se brusc la faţă. Zîmbetul ei natural, cu care răspundea întotdeauna la telefon, a dispărut şi o roşeaţă alergică i-a luat locul. Pieptul generos a început să-i palpite din ce în ce mai repede, cuvintele i se întălmăceau, iar ochii trădau o groază crescîndă, de film horror. Încerca să noteze ceva, dar nu putea găsinici pixul, nici caietul de pe masă, aflate fix în faţa ei. Într-un final, a trîntit telefonul şi a năvălit în studio.

– Luluuuu, mi-a urlat transfigurată, gîfîind. S-a întîmplat un accident groaznic la gară!

– Ce? La ora asta? Noaptea? Reuşisem să nu rîd, ba chiar mai mult, păream serios îngrijorat.

– Da! Acum a sunat impiegatul de la gară. S-au ciocnit două trenuri! Sunt 120 de morţi şi 30 de răniţi! (Mircea încurcase cifrele „morţilor şi răniţilor”, ducînd tragedia la proporţii cataclismice.)

– Pe dracu’! Serios?

– Da! Da! Hai să anunţăm pe post! a mai gîfîit L. Hai, deschide microfonul!

Am încercat s-o liniştesc, un pic îngrijorat de panica pe care nu o anticipasem. I-am zis că ar trebui să verificăm informaţia, să sunăm la gară, la Ambulanţă, unde o mai fi nevoie, să nu fie cumva o dezinformare. În timp ce plănuiam cum să verificăm informaţia, a apărut Mircea. L-am interpelat de cum a deschis uşa:

– Băi, ştii ce s-a întîmplat?

– Ce, mi-a răspuns cu un zîmbet uşor, care anunţa o iminentă explozie de rîs.

– S-au ciocnit două treburi. Sunt 120 de morţi! a strigat îngrozită L, în timp ce se încerca să prindă la telefon gara.

N-a mai apucat să sune. Eu şi Mircea am cedat într-o criză de rîs şi am oprit la timp farsa, înainte să devină publică. Fata s-a detensionat într-o clipă, şi-a făcut semnul crucii şi, uşurată, a rîs una bună împreună cu noi. După care ne-a fript cîte o scatoalcă pe spate şi ne-a promis că nu mai vorbeşte cu noi.

Din păcate, a avut dreptate. La scurt timp, şi-a încheiat perioada de probă fără să fie angajată. Entuziasmul şi pasiunea, ambele excepţionale, nu fuseseră de ajuns. Încetişor-încetişor, visul ei de a lucra la radio a murit. Acum e preoteasă într-un sat din judeţul Sălaj şi mamă a doi copii. În ultima fotografie în care am văzut-o părea fericită.

Lucian Cremeneanu

Anunțuri