Odată, era cât pe ce să vorbesc cu Ada Milea. Ea era în Sighişoara, la masă cu o prietenă comună, cu care tocmai aveam o conversaţie la telefon. Prietena a întrebat-o: „Vrei să vorbeşti cu un prieten din Oradea? Un tip de treabă, lucrează la radio.” „Nu vreau” a zis Ada. Şi aşa am rămas noi nevorbiţi până în ziua de azi.

Ada Milea a făcut casă plină vineri, 8 noiembrie, la Moszkva Cafe din Oradea. Lume frumoasă şi bună a venit s-o vadă pe artista neîncadrabilă în genuri sau mode. Nimeni nu a ajuns acolo din greşeală sau pornind de la „Hai, dragă, să ieşim să bem ceva şi să ascultăm nişte muzică!” Nu! La concertele Adei Milea, lumea vine doar pentru Ada Milea! Iar valul de energie care se creează între artistă şi public dă impresia că repertoriul e o chestiune secundară.

Entuziasmul şi bucuria publicului orădean de la concertul de vineri sunt greu de descris. S-a cântat, s-a râs, s-a aruncat cu flori pe scenă, s-a aplaudat cât la trei congrese. S-au cântat poezii, s-au recitat cântece, s-a oftat în grup. A fost şi Gogol, şi Ion Mureşan. Şi Bobo Burlăcianu de la Fără Zahăr, Anca Hanu şi Cristian Rigman, colegii de trupă. Şi multă, multă Ada Milea, cu sutele ei de expresii faciale şi intonaţii, demontând mituri cu sarcasm şi umor. Eu, unul, am ieşit de acolo cu imunitatea ridicată pentru sezonul de colinde care stă să înceapă. Dar şi cu creierul expandat de la miile de conexiuni pe care le provoacă textele ei.

Cântecele în variantă de patru sună spectaculos! Îşi păstrează aerul minimalist, dar au un spectru mai larg.  Se creează sunete din orice. Mi-a fugit gândul la trupa canadiană Walk Off The Earth. Sincronizările între cele 4 voci sunt ţesute foarte echilibrat. O notă aparte aduce vocea excelentă a Ancăi Hanu. Un mic reproş cântării de vineri seara – lipsa unei linii ascendente în succesiunea pieselor. Pe la jumătatea primei părţi ne dureau maxilarele de râs şi plezneam de bună dispoziţie. Apoi a venit pauza, după care „Nasul” lui Gogol şi cântecele pentru alcoolici, publicul a dat semne de plictiseală. Abia spre final şi la bis (3 la număr!) s-a ajuns din nou la nivelul iniţial. Dacă cele două părţi ale spectacolului s-ar fi inversat, ar fi fost mult mai bine.

Mă întrebam în timpul concertului cum s-o fi simţind Ada Milea alergând singură într-o competiţie fără competitori. Plictisitor nu cred că e, fiindcă Ada nu pare plictisită deloc. Nici nestimulativ nu poate fi, dovadă stând viteza-i creativă, la care noi, ascultătorii, ne adaptăm cu eforturi. Nici foarte confortabil nu e. Stăpână pe scenă, stăpână pe vorbe, pe instrument şi pe public, Ada Milea dă uneori impresia că e jenată de postura în care se află. La o privire mai atentă, îţi dai seama că nu e acolo pentru sine, ci pentru ceea ce răspândeşte. Cântecele şi vorbele o aduc pe ea în atenţia publicului, nu invers. Nu o vom vedea niciodată pe scenă doar de dragul scenei. O atitudine rară!

S-a cântat: „Tuuu mă iuuu…”, „Vecinu'”, „Nu mă grăbi”, „Omu’ de zăpadă”, „Anunţuri”, „Ţara de tâmpiţi”, „Îngeraşii de pahar”, „Dans”, „Andreea” şi multe altele.

Lucian Cremeneanu