Etichete

, , , , , , , , , , , , ,

Câte au trebuit să se întâmple pentru ca Pasărea Rock să existe! Mai întâi a trebuit să fie Phoenix, apoi să plece Moni Bordeianu, să vină în locul lui Mircea Baniciu, să fugă trupa din ţară, iar Baniciu să rămână aici. A mai trebuit să pice Ceauşescu, să se întoarcă Phoenix cu Mani Neumann cu tot, să ardă şi să renască de câteva ori, apoi să apară Pasărea Colibri şi să se stingă după plecarea lui Moţu Pittiş, să se reactiveze Farfarello. Ah, şi încă ceva: să-i dea Nicu Covaci în judecată pe mai toţi foştii colegi.

Această prezentare necesită JavaScript.

Baniciu poartă un tricou cu Abbey Road şi ochelari de soare a la Lennon. E singurul care a fost în toate cele trei „păsări” din muzica românească (Phoenix, Colibri, Rock). Kappl are un tricou negru cu logo-ul Pasărea Rock, din acelea care se vând la intrare cu 50 de lei. „Mă, da’ toate tricourile se fac pentru oameni cu burtă?” întreba cineva probând unul. Ţăndărică nu e omul t-shirt-urilor. Mereu elegant, e îmbrăcat cu o cămaşă neagră, descheiată macho la primii trei nasturi. Ei trei sunt Pasărea Rock.

E aglomeraţie mare pe mica scenă de la Window Pub. Alături de tripleta de bază se înghesuie mai tinerii invitaţi Mani Neumann, Vlady Cnejevici, Teo Boar şi Cristi Gram. Cu toţii au mai cântat în Oradea, dar niciodată în această formulă. Adunate, istoriile muzicale ale celor şapte fac de un letopiseţ. Dar istoria nu e de ajuns. Pasărea Rock dă un semn discret spre viitor. Spun discret pentru că, cel puţin în momentul de faţă, se bazează aproape exclusiv pe trecut.

Avea să fie primul concert cu două pauze la care am asistat vreodată. Dar şi primul concert cu trei părţi. Prima, mai scurtă, de încălzire, este o încântătoare demonstraţie de rock progresiv – Vasiliscul şi Aspida, Sirena şi Pasărea Calandrion îi mişcă mai ales pe cei trecuţi de o anumită vârstă. Nou-compusele Legenda şi Praznic Năpraznic sună bine şi dau o idee despre drumurile pe care Pasărea Rock vrea să o apuce. Două ecrane prompter îl ajută pe Mircea Baniciu să îşi amintească textele de mult necântate. În voce i se simte oboseala acumulată în cele 5 concerte din ultima săptămână.

Partea a doua începe 71% unplugged, cu cei şapte magnifici în linie. La Pe Argeş în jos şi Paparuga, oamenii încep să se adune în faţa scenei. Apoi, Pasărea Rock începe să dea din aripi pe deasupra repertoriului lui Mircea Baniciu, a cărui voce îşi dă drumul uşor-uşor. Ceasornicarul, Hanul ulciorului nesecat. Publicul le ştie mult mai bine decât pe celelalte. La Eşarfă în dar, în public apare o eşarfă. Muzică şi muzichie ne readuce ritmul în sânge, iar Ţăndărică, ieşit în faţă cu două tam-tam-uri atârnate de gât, face primul solo de percuţie. Apoi, din nou pauză.

Partea a treia începe tot cu de-ale lui Baniciu, indubitabil elementul central al construcţiei. Întoarcere la Orient, Dealul cu dor, Pisica neagră. Vocea îi sună tot mai bine. Între piese, pe lângă aplauze, încep să se audă şi urletele de bucurie. După Uciderea balaurului şi Pasărea roc…k and roll, prezentarea trupei aduce alte strigăte de apreciere. „Acesta a fost concertul Pasărea Rock. Vă mulţumim!” Nimeni nu ia în serios anunţul. Ştim cu toţii că nu s-a terminat.

Aşa că începe partea a patra, bisul. Vioara lui Mani Neumann dă tonul pentru Nunta. Apoi urmează firesc Mugur de fluier, Andrii Popa şi Canarul. Playlistul s-a terminat. Artiştii sunt obosiţi şi transpiraţi, dar zâmbesc ca nişte şcolari fericiţi după o serbare reuşită. Publicul mai vrea: „Fa-tă ver-de, Fa-tă ver-de!” se scandează într-un cor din ce în ce mai mare. „Mare noroc aveţi că nu putem să coborâm de pe scenă”, zice Ioji Kappl. Nu se poate din cauză că nimeni nu se clinteşte din faţa scenei.

„Vă mai cântăm una scrisă de Moni Bordeianu” ne propune Mircea Baniciu. Şi începe cea mai grozavă variantă din toate timpurile a cântecului Vremuri: „Hei, tramvai, cu etaj şi tras de cai…” O reorchestrare entuziasmantă! „Vă mulţumim” se încearcă un nou final. Nu merge nici de data asta. „Fa-tă ver-de! Fa-tă ver-de!” se urlă în continuare. Cei de pe scenă n-au încotro şi se avântă în cântec. Sunt uşor crispaţi, fiindcă n-au mai cântat-o niciodată în formula asta. Totuşi le iese bine. „Gata! Toată lumea acasă, în pătuc”, ne sugerează Tetea.

Pe scenă a fost multă bucurie. Amprenta de neînlocuit a lui Baniciu, atitudinea magistrală a lui Kappl, bucuria de a bate tobele a lui Ţăndărică, transa lui Mani în timpul solourilor de vioară. Se vede cu ochiul liber că Pasărea Rock se simte foarte bine. Acum, totul depinde de capacitatea de a merge mai departe şi a scrie piese noi, dar şi de disponibilitatea publicului de a le accepta. Căci un repertoriu ca cel din această seară e greu de bătut.

„Nu rataţi ocazia de a vedea Phoenix fără Nicolae Covaci!” îmi îndemnam ieri, mai în glumă, mai în serios, prietenii de pe Facebook. „Există Phoenix fără Nicu Covaci?” m-a întrebat un amic. Se pare că există, oricum s-ar numi. Unul a rămas doar cu numele şi drepturile de autor, ceilalţi cu spiritul şi prietenia.

Lucian Cremeneanu

Pentru poze mult mai bune decât ale mele, click aici.