La marginea satului era veselie mare. Pe balta în care, vara, se răcoreau bivolii, se patina acum până dincolo de întuneric. Natura şi nasurile îngheţaseră. La fel şi timpul. Era vacanţă.

Fiecare copil lăsa în urmă o dâră de abur alergând şi ţipând de bucurie. Albul gros din jur înfunda uşor zgomotele. Un vânticel colecta fumurile sobelor şi îl răspândea peste câmp.

Deodată, vocea unei bunici îndepărtate brăzdă distanţa ca un fulger:

• Petricăăă, nu te mai da pă gheaţă că s-a crăpa şi te îneci!

Iar după două secunde continuă:

• Şi-i îngheţat pământu’ şi nu te putem îngropa!

Lucian Cremeneanu