Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , ,

In inima noptii

Montarea spectacolului „În inima nopţii – Episodul Hamlet” este una din cele mai inteligente pe care le-am văzut în ultimele stagiuni la Teatrul Regina Maria Oradea. Dacă nu cumva chiar cea mai inteligentă. Iar inteligenţa, se ştie, poate deveni antipatică de la un punct. Probabil aşa se explică de ce unii consideră că premiul pentru cel mai bun spectacol, obţinut recent la Festivalul Internaţional de Teatru Oradea 2014, este, de fapt, o favoare făcută teatrului orădean. Culmea, unele astfel de vorbe se aud din Oradea, ba chiar din interiorul teatrului.

În conferinţa de presă care a precedat premiera, i-am întrebat pe regizorul Gavriile Pinte şi pe reputatul teatrolog George Banu dacă nu există riscul ca spectacolul să fie mai greu înţeles de către public. Asistasem cu câteva saptămâni înainte la o repetiţie, aruncasem un ochi pe scenariu, şi plecasem confuz, fără să înţeleg prea mare lucru. George Banu mi-a răspuns că dacă spectatorul iese de la spectacol cu măcar o singură idee, atunci el se declară fericit.

Abia la premieră s-a văzut complexitatea viziunii regizorale şi a textului semnat tot de Gavriil Pinte (amestecat cu inserţii din scrierile pe tema nopţii ale lui George Banu şi ale soţiei sale Monique Borie). Regizorul a vrut să-l aducă pe Hamlet în stradă, în mijlocul forfotei oraşului, un Hamlet înconjurat de oameni, maşini şi de zgomote urbane. Spectacolul se joacă pe o scenă mobilă, cubică, în care spaţiul este folosit la fel de eficient ca într-un avion sau în garsoniera unui cuplu de japonezi.

„În inima nopţii” este un Hamlet sinoptic, dat pe repede înainte, în care povestea accelerată este susţinută de o scenografie extrem de ingenioasă. Primele minute ale spectacolului sunt ca o demonstraţie de forţă în acest sens: sala tronului şi jilţurile regelui şi reginei se construiesc practic sub paşii lor, în câteva secunde, din scaune de lemn. După care se transformă în dormitor. Pentru mine, desfăşurarea acţiunii a fost ca un joc, în care aşteptam cu înfrigurare să văd ce soluţie s-a găsit pentru următorul moment.

Galerie foto de la premieră

Fiecare obiect de pe scenă este folosit în cât mai multe moduri cu putinţă. Prin scaune se reprezintă orice. Stafia regelui ucis e o adunătură de pungi negre care ies de sub scenă (poate de prea multe ori). Spadele de la duel devin clopote de înmormântare. Bătaia într-o uşă imaginară e ilustrată audio cu o bătaie reală în podeaua de lemn. Se practică ingeniozitatea la fiecare pas.

Pe scenă e foarte multă mişcare, actorii intră în doar câţiva paşi, iar după ce ies îşi aşteaptă rândul chiar lângă public. Decorurile se schimbă prin intrarea şi/sau ieşirea personajelor. Astfel, scena de lemn e când sala tronului, când cimitir, când o corabie prinsă în furtună, cu marea reprezentată ultra-minimalist printr-o ladă de plastic plină pe jumătate cu apă. Ambivalenţa oglinzilor, când oglinzi către propriile suflete, când geamuri către lumea de afară, este exploatată din plin. Iar muzica, folosită cumpătat, punctează momentele cheie şi aduce un plus de dramatism.

Plin de simboluri şi mesaje codificate, spectacolul excită din plin zona raţională a minţii. Textul oferă ocazia câtorva recitaluri actoriceşti – Radu Tudor (Hamlet), Richard Balint (Claudius), Anda Tămăşanu (Ofelia) şi Alin Stanciu (Laert) m-au impresionat cel mai mult. Cei trei actori care joacă roluri de… actori (Mirela Lupu, Ion Abrudan şi Sebastian Lupu) leagă momentele prin inserţiile cuplului Banu-Borie şi fac acţiunea uşor de înţeles. Oricum, recomand călduros să recitiţi „Hamlet” sau măcar un rezumat, înainte de a merge la spectacol, pentru a vă reîmprospăta informaţiile şi pentru a nu rata anumite întâmplări de pe scenă.

„Suma tuturor înfrângerilor pe care le-ai acumulat poate echivala cu o victorie”, se spune la un moment dat, spre finalul spectacolului. Victoria de la FITO 2014 pe care, personal, o consider total meritată, nu s-a născut neapărat din înfrângeri anterioare, ci din înfrângerile celorlalţi. Faţă de toate celelalte spectacole înscrise în concurs, „În inima nopţii – Episodul Hamlet” a fost cu totul altceva, ca un proiect de Champions League, un demers artistic de calibru diferit, în care s-au investit masiv nu numai resurse financiare, artistice şi umane, ci şi aşteptări.

A fost un pariu câştigat de partea celor care se plâng că arta nu mai e ce a fost şi că teatrul a devenit prea uşuratic. Iar, vorba textului, „cine nu crede, acela să iasă afară!”

Lucian Cremeneanu

Anunțuri