O singură dată am avut porc acasă. Tata l-a adus într-o noapte de la Rovinari, unde mergea câte 2-3 luni pe an să dea ţării cât mai mult cărbune. A intrat în casă cu el în braţe şi l-a pus sub chiuvetă. Când l-a văzut, mama era să facă infarct. După care a dat ordin de evacuare. Porcuşorul de dimensiunea unei pisici subnutrite a fost intitulat Ţuculică şi a primit chirie în coteţul găinilor, la parter. În scurt timp a devenit pet-ul familiei şi distracţia cartierului. Când se plictisea în curte, ieşea pe gaura găinilor şi o lua la sănătoasa. Ca să-l recuperăm era nevoie de agilitate fizică şi de investigaţii ample printre vecini:

– Săru’mana! N-aţi văzut un porc pe aici?
– Unu’ mic, alb?
– Da.
– A trecut pe aici. Încolo a luat-o.

Şi dă-i şi caută-l. Odată l-am recuperat din cimitir, altă dată de lângă staţia Peco, altă dată din parc, locuri care nu se află tocmai aproape de casa noastră.

„Ce faci Ilie, alergi porcu’ să facă muşchi?” striga după taică-meu nea Roman, vecinul nostru hâtru. „Nu, îl alerg ca să slăbească, fută-l mă-sa!” răspundea tata gâfâind. Problema s-a rezolvat de la sine atunci când Ţuculică a crescut şi n-a mai încăput pe ieşirea găinilor. La scurt timp n-a mai încăput nici în coteţ, aşa că a fost transferat la cerere (la cererea lui tata) în spatele garajului. Acolo, din lipsă de ocupaţie, Ţuculică a distrus un portbagaj de maşină nemţesc, de care tata era foarte mândru, deşi nu-l folosea. Ce şi-a auzit săracul porc! Mare minune că nu s-a transformat instantaneu în jumări şi cârnaţi.

Ţuculică a fost şi suport pentru viziunile mele artistice. Eram sigur că o schimbare de culoare i-ar prinde bine, aşa că l-am vopsit cu Lunar, soluţia aceea argintie cu care se vopsesc sobele şi burlanele. La soare te puteai uita, dar la porcul nostru, ba. Când s-a întors de la serviciu şi l-a văzut, tata s-a dus să-i cheme pe vecini să vadă minunea. Când am descoperit că, de fapt, Ţuculică nu e porc, ci scoafă, i-am pus un clopoţel roz în coadă şi cercei în urechi. În ziua când i-au pus belciug în nas, am plâns în hohote, cu capul sub pernă. Urletele lui m-au sfâşiat pe interior şi l-am urât câteva luni pe vecinul care a executat operaţiunea. Cred că i-au pus belciugul în rât doar ca să fie la modă, deoarece Ţuculică nu avea ce să scurme, spaţiul lui vital fiind betonat.

În altă zi, mândru că Ţuculică creşte într-un ritm ameţitor, tata şi-a scos ochelarii de pe nas şi a descoperit dezamăgit că porcul nu e chiar aşa mare. Alteori, unchiu’ Mişu ne complimenta cu sinceritatea unui politician aflat în campanie electorală: „Vai de mine! Ăsta-i porcuşoru’ ăla care era cât o pisică? Extraordinar! S-a făcut cât un urs!” Eu şi tata făceam ochii mari, uitându-ne la Ţuculică, care nu era mai mare decât un câine comunitar.

Din păcate, oricât am insistat pe lângă Înalta Curte (mama) şi Înalta Poartă (tata), Ţuculică n-a scăpat de pedeapsa capitală. Vina de a fi porc i-a fost fatală. A fost executat în cea mai geroasă zi de ianuarie. A lăsat un gol atât în inimile, cât şi în burţile noastre, deoarece tata a experimentat o metodă revoluţionară de păstrare a cărnii pe bază de saramură. Drept urmare, toată carnea s-a stricat. Fără să mărturisesc vreodată, m-am bucurat tare pentru asta.

Lucian Cremeneanu

(Fragment din cartea „Welcome to My Paradise”, Editura Arca Oradea, 2009)