“Napoleon era… fată” este o comedie mai distractivă decât o dramă, dar mai puţin amuzantă decât alte comedii montate la Teatrul Regina Maria. Recunosc, aşteptările mele de la text au fost mult mai mari, ştiind că autorul este american. Dar, e drept, nu toţi scenariştii din America scriu pentru Broadway. Plus că scenariul a mai trecut şi printr-un proces de adaptare în limba română.

Plecat de la o minciună minusculă şi inutilă (soţia îi ascunde soţului că a luat micul dejun cu cel mai bun prieten de familie), textul se rostogoleşte la vale ca un bolovan care rupe totul în cale, de nu mai ştii unde se va opri. Umorul de conversaţie este destul de răspândit pe parcursul întregului spectacol, deşi, în câteva momente, dialogurile par uşor plictisitoare.

Galerie foto completă de la premieră de Sebi Tonţ (defoto.ro)

Această prezentare necesită JavaScript.

Dar ce nu face textul, reuşesc actorii. Petre Ghimbăşan (Jimmy Scott) porneşte lent şi îşi creşte constant personajul pe tot parcursul spectacolului, culegând din ce în ce mai multe râsete şi aplauze din sală. Tot el atinge vârful spectacolului printr-o pantomimă strălucitoare de câteva secunde în mijlocul părţii a doua. Singurul reproş pe care i-l pot aduce este că nu face corect mişcarea cu crosa de golf. 🙂

Răzvan Vicoveanu (William Harrison) face un rol cu mare risipă de energie şi reuşeşte performanţa de a fi constant în efort şi tonus de la prima intrare până la ultima. Mişcările sale pe scenă sunt foarte bune, la limita umorului fizic, fără să sară pârleazul exagerării. Mi-a lăsat impresia că o mustaţă mai pregnantă i-ar fi completat mai bine personajul.

Alina Leonte (Ketty Harrison) şi Angela Tanko (Maggie Scott) ţes urzeala întregii acţiuni ca nişte vrăjitoare când seducătoare, când diabolice. Angela face un rol diferit de cele cu care sunteţi obişnuiţi şi pare că se simte bine în el (atenţie la scenele à la Naşul!). Alina îşi joacă rolul de soţie cu relaxare, alternând starea de mimosa pudica sau de femme fatale cu cea de femeie panicată şi disperată.

Ce-o să mai vedeţi în spectacol?

Pe lângă patru dintre cele mai spectaculoase picioare din dotarea Trupei Iosif Vulcan, îl mai puteţi vedea pe George Dometi interpretând un Henri surprinzător şi spumos, pe Alexandru Rusu într-un mini-rol de poliţist, exploziv, cuceritor din prima secundă, pe Ciprian Ciuciu (John) şi pe Denisa Vlad (Zoe), oameni de casă cu roluri diametral opuse, dar şi pe Lucia Rogoz (Miss Petickton, fecioară) care aduce un plus de eleganţă, candoare şi nebunie întregii acţiuni. Dacă aveţi locuri în primele rânduri o veţi remarca şi pe Georgia Căprărin, a cărei combinaţie faţă-machiaj-limbaj ar face ravagii într-un prim-plan de televiziune.

Regizorul Andrei Mihalache a vrut cu tot dinadinsul să stoarcă comedia din orice. A reuşit uneori mai mult decât trebuia. Coloana sonoră, spre exemplu, este asemănătoare cu o emisiune radiofonică de divertisment. Iar anumite gaguri s-ar putea interpreta cu succes şi pe scena unui teatru pentru copii. Ceea ce, în arta comediei, nu este un lucru rău. În concluzie, „Napoleon era… fată” nu aduce nimic nou în zona comediei, dar poate aduce altceva, la fel de important: public nou. Succes!

Lucian Cremeneanu