Etichete

, , , , , , ,

Emilian Oprea in De ce eu (directed by Tudor Giurgiu)_1

Filmul lui Tudor Giurgiu este unul din cele mai serioase şi bine închegate filme realizate în ultimii ani în România. Are o poveste solidă, e grav, sobru, aproape întunecat, până la limita depresiei. Are un ritm optim, cu partituri individuale echilibrate şi zvâcniri bine controlate. E şi sensibil, şi delicat acolo unde trebuie, dar şi plin de fum înecăcios. Coloana sonoră cuprinde un soundtrack de excepţie, în care fiecare cântec a fost inserat cu minuţiozitate de bijutier exact unde trebuia.

Nu mi-a fost limpede la final cine este personajul principal – procurorul Panduru sau sistemul? Dilema mea porneşte de la faptul că Giurgiu a creat un personaj colectiv invizibil, malefic, perfid şi răzbunător, pretutindeni prezent, care la final învinge frust, fără măcar să se bucure de victorie. Mihai Constantin, principalul său reprezentant în rolul procurorului Codrea, este vârful de lance, ameninţător prin ce spune, dar şi prin ce nu spune.

Dan Condurache, Emilian Oprea, Virgil Ogasanu si Mihai Constantin in De ce eu

Emilian Oprea l-a întrupat pe Cristian Panduru fără ezitări şi dubii, poate un pic cam liniar până la un punct. Cadrele care îi arată măcinarea interioară s-au completat bine cu micile alegorii pe care regizorul şi le-a permis în câteva rânduri: câinele care îl urmăreşte pe Cristian la jogging, copiii cu baloanele în parc, căţeii din noroiul de pe marginea apei, ciorile în zbor prevestitor de rele. Camera de filmat decide când să te arunce în mijlocul acţiunii şi când să te lase s-o priveşti de la o distanţă confortabilă.

Montajul filmului, făcut la Budapesta, este impresionant. Tăieturile sunt făcute abrupt, fără menajamente, fără romantisme şi sensibilităţi inutile. Coloana sonoră e destul de limpede şi neaglomerată. Am văzut filmul în proiecţia de gală de la Filarmonică, unde sunetul a fost răspândit prin două boxe mici, departe de standardul unui sistem audio de cinematograf. Cu toate acestea pot să spun cu mâna pe inimă că în anumite scene sunetele de ambianţă mi s-au părut mixate prea tare.

Andreea Vasile si Emilian Oprea2

Finalul a fost pentru Tudor Giurgiu o mare provocare, din moment ce toată lumea ştia ce urmează să se întâmple cu personajul principal. Teoretic, regizorul nu mai avea cu ce să surprindă publicul. Şi, totuşi, a făcut-o! A creat una din cele mai elegante, decente şi emoţionante scene pre-suicid pe care le-am văzut până acum. Citisem scenariul cu câteva zile înainte de lansarea filmului, iar acolo sinuciderea procurorului era redată foarte violent, ceea ce m-a mirat şi îngrijorat deopotrivă. Ce a ieşit pe ecran este, însă, demn de toată lauda.

Filmul bagă mâna adânc în bagajele personale de emoţii şi frustrări ale fiecăruia şi le tulbură discret, fără violenţă. Am stat în sală lângă operatorul tv care, acum 13 ani, a filmat percheziţia eşuată din casa procurorului Lele. În timpul scenei recreate pentru marele ecran mi-a şoptit: „Mi s-a făcut pielea de găină”. La rândul meu, pe cântecul de final am avut un nod în gât, de care am scăpat abia după ce vocea Andei Călugăreanu s-a stins.

„De ce eu?” este un film de văzut fără popcorn şi fără să-ţi săruţi prietena pe ultimul rând. Puţin probabil să-ţi doreşti să-l revezi. Dar nici nu va fi nevoie. Va lăsa suficiente amintiri şi senzaţii dintr-o singură încercare.

Lucian Cremeneanu

Anunțuri