Etichete

, , , , , , , , , , , , , ,

Cheia

Doi fraţi se întâlnesc într-un bar şi discută. Despre ce? Iată prima provocare intelectuală pe care spectacolul „Cheia” o aruncă publicului: găsirea sensului discuţiei purtate de cei doi în prima parte. Replica „Să trecem la subiect!”, pe care unul din fraţi o aruncă de câteva ori, este doar o amăgire, iar conversaţia continuă, îngropată într-o mare de platitudini din care se iţesc vorbe de duh gen „Tot ce e patetic e fals” sau „Sufletul e o noţiune vagă”.

Cei doi fraţi, Daniel Vulcu şi Pavel Sîrghi (uşor neverosimili din cauza diferenţei de vârstă), alături de barmanul cu apucături de chelner Petre Ghimbăşan, se străduiesc să scoată cât mai mult din textul cu dublă personalitate al dramaturgului maghiar András Forgách.

Spun dublă personalitate pentru că, atunci când barul dispare, iar decorul îşi arată întregul potenţial, tonul pretenţios al textului se schimbă, virând brusc spre comedie bulevardieră plină de încurcături de neanticipat şi comic de situaţie din belşug. Textul se deschide ca o floare forţată să se maturizeze accelerat, iar mâna regizorală începe să se simtă tot mai tare.

Pe scenă se creează o aglomeraţie de personaje colorate: amanta tuturor (Georgia Căprărin), băieţelul cam fetiţă (George Dometi) şi soţia resemnată (Corina Cernea) aduc fiecare câte o doză considerabilă de surpriză şi umor în desfăşurarea acţiunii.

Peste toţi pluteşte pentru un timp impresionantul Kálmán (Alin Stanciu), care, printr-o partitură demolatoare, îşi transformă colegii de scenă în simpli spectatori. Nicicând n-a fost mai vizibilă diferenţa între generaţiile de actori ca în momentul în care Stanciu se întâlneşte (Doamne, cât de brutal!) cu seniorii Marlena Prigoreanu şi Ion Abrudan.

Prezenţa celor doi în rolul părinţilor amplifică dramatismul finalului şi înlătură definitiv dubiile că am asista la o comedie, dar expune şi unele vulnerabilităţi ale textului prin deschiderea unor fire epice abandonate prea rapid de autor.

Per ansamblu, „Cheia” poate fi un spectacol agreabil, cu condiţia să fie privit în cheia potrivită. Probabil că nu va fi trecut cu litere groase în CV-ul multi-apreciatului şi multi-premiatului regizor Victor Ioan Frunză, exceptând situaţia în care va câştiga ceva premii.

La fel ca „Uciderea ritualică a lui Gorge Mastromas”, precedenta premieră a trupei Iosif Vulcan, şi „Cheia” pare a ţinti mai mult festivalurile decât atenţia publicului, iar limitarea numărului spectatorilor la 80 pare să confirme asta.

Spectacolul se joacă cu publicul pe scenă, deşi putea fi gândit pentru vizionare din sală fără probleme. Spre deosebire de „Uciderea ritualică…”, unde proximitatea spaţială a spectatorilor a fost justificat integrată în spectacol, „Cheia” nu are scene care să trebuiască privite de foarte aproape.

Dar probabil că un număr de 80 de spectatori pe reprezentaţie va condamna spectacolul să poarte pe veci eticheta „Jucat cu casa închisă”. Asta în cazul în care nu va fi îngropat prematur, la fel ca alte câteva spectacole din ultimii ani care au costat şi ele bani serioşi.

Lucian Cremeneanu