„Livada de vişini” îţi va părea comedie doar dacă sarcasmul e trăsătura ta de bază. Altfel e greu să râzi de oameni ale căror destine se transformă sub ochii tăi în nisip. Un nisip pe care orice pală de vânt ţi-l poate băga între dinţi, căci tu eşti cu gura până la urechi. A râde la „Livada de vişini” e sinonim cu a te lăsa prins într-un cârlig de pescar care vrea doar să îşi facă o poză cu tine, iar apoi te aruncă la loc, în apă, să mai creşti. Umorul este doar poleiala pentru drama care se răspândeşte pe scenă precum nişte tentacule ce cresc întruna. Şi, totuşi, e greu să nu râzi, chiar dacă o faci cu amărăciune.

Reinterpretarea lui Alexandru Dabija a textului lui Cehov (tradus de doamna Elisabeta Pop) este puternică şi dinamică, poate chiar prea dinamică pentru aşteptările unora, şi incredibil de curajoasă. Mi-a fost teamă că atmosfera foarte bine închegată din prima parte se va dilua din pricina pauzei. Dar nu a fost aşa. După 20 de minute de respiro, spectacolul reîncepe cu ritmul şi forţa nealterate. Ce înseamnă livada pentru fiecare personaj răzbate treptat şi pregăteşte terenul pentru final. De câte ori personajele priveau înspre sala cu rol de livadă, m-am simţit ca un vişin aşteptând verdictul: ne vinde sau nu ne vinde?

La reprezentaţia de miercuri, 29 octombrie, a asistat mult public tânăr, cu tot cu şuşotelile de rigoare. Am avut şi clasicul public uşor răcit (14 accese de tuse s-au auzit de la începutul spectacolului până la prima replică), şi mă întreb cât timp mai trebuie să treacă până când o companie farmaceutică isteaţă îşi va promova siropurile anti-tuse în foaierul Teatrului sau la Filarmonică. Cu telefoanele n-au fost probleme grave – doar unul a sunat scurt, ceea ce la o sală aproape plină e o performanţă notabilă.

„Cum a fost?”, a întrebat o fată, la ieşire. „Relaxant”, a răspuns alta, zâmbind. Am invidiat-o, căci eu am ieşit uşor obosit după ce încercasem să nu-mi scape nimic. Zadarnic! Dar, indiferent dacă spectatorul înţelege tot sau doar o parte, va pleca acasă cu câteva imagini greu de uitat: discursul lui Trofimov de pe latrină, frânghia cu rol de scară socială pe care unii se chinuie s-o urce, fetişurile orăşenilor reîntorşi în locurile copilăriei pentru diversele obiecte din casă ori imensul cod de bare ce se crează pe scenă, la care, până la urmă, ne închinăm cu toţii.

O dramă la care râsul nu e interzis, o declaraţie de genul „Aşa vreau eu!” din partea lui Dabija, o aglomerare de simboluri vizuale pe scenă, un ritm ameţitor pe alocuri, surprize de recuzită, multe subtilităţi regizorale, unele mai greu de înţeles, şi câteva roluri admirabile. Anda Tămăşanu, Eugen Neag, George Dometi şi Ioana Gajdo m-au impresionat cel mai tare. Per ansamblu, cred că spectacolul i-ar fi plăcut şi lui Cehov.

Lucian Cremeneanu

Livada de vişini, Regia artistică: Alexandru Dabija

Teatrul Regina Maria Oradea, Trupa Iosif Vulcan

Ranevskaia Liubov Andreevna, moşieriţă – Ioana Dragoș Gajdo
Ania, fiica ei, 17 ani – Denisa Vlad
Varia, fiica ei adoptivă, 24 de ani – Anda Tămășanu
Gaev Leonid Andreevici, fratele ei – Richard Balint
Lopahin Ermolai Alexeevici, negustor – Pavel Sîrghi
Trofimov Piotr Sergheevici, student – George Dometi
Simeonov-Pișcik Borisovici, moşier – Petre Ghimbășan
Charlotta Ivanovna, guvernantă – Corina Cernea
Epihodov Semion Panteleevici, contabil – Eugen Neag
Duniașa, fată în casă – Alina Leonte
Firs, lacheu, un moşneag, 87 de ani – Ion Ruscuț
Iașa, tînăr lacheu – Sorin Ionescu
Un trecător – Andrian Locovei

Orchestra evreiască – Nicolae Levi (vioară), Cătălin Chirilă (clarinet), Andrian Locovei (acordeon)

Scenografia: Florina Belinda Vasilatos și Ianis Vasilatos