Etichete

, , ,

Că tot suntem în acea perioadă a anului în care ni se spune pe toate canalele că trebuie să fim mai buni, m-am gândit să vă povestesc trei întâmplări care au legătură directă cu bunătatea. S-au petrecut la mare distanţă în timp între ele şi mi le amintesc cu drag adesea, ba chiar le dau exemplu de fapte care chiar fac lumea mai bună.

Într-o zi de duminică, zi de piaţă de vechituri, căutam un loc de parcare pe strada Abatorului. L-am găsit în urma unui noroc excepţional. Am parcat mândru nevoie mare şi… zbang!!! O bufnitură grozavă a cutremurat toată maşina care s-a înclinat într-o parte precum un vapor înainte de naufragiu. Una din plăcile de beton care acopereau şanţul lipsea şi fix acolo nimerisem cu roata stângă. Norocul dracului!

Am rămas blocat câteva secunde căutând o soluţie. N-am apucat să o găsesc, pentru că m-a găsit ea. „Haideţi, măi băieţi, să-l ajutăm pe omu’ ăsta!”, am auzit. Trei bărbaţi care treceau pe acolo mi-au înconjurat maşina, s-au opintit şi într-o clipă au scos-o din gaură. După care şi-au continuat liniştiţi drumul. Abia am apucat să urlu „Mulţumesc!” după ei.

Într-o zi de vară, mă întorceam din Vama Veche. Abia plecasem, drumul era foarte aglomerat, se circula bară la bară cu viteză foarte mică. Demaraj-frână, demaraj-frână şi tot aşa. La un moment dat, prins în conversaţie cu domniţa de pe scaunul din dreapta, am pus frână prea târziu. Am izbit Matizul din faţa mea şi l-am proiectat în maşina din faţa lui. Era 13 august, ora 13 şi 13 minute. În faţa mea se aflau 1.000 de km și o capotă îndoită, iar soarele ardea ca focul.

Am coborât cu toţii ţinându-ne cu mâinile de cap. Ca să nu blocăm circulaţia, am tras maşinile în parcarea de alături. Peste câteva minute, a oprit o maşină cu număr de Bihor: „Suntem din Oradea, vă putem ajuta cu ceva? Să luăm pe cineva cu noi sau să vă ducem din bagaje?”. Deşi eram supărat pentru pocinogul pe care îl făcusem, am găsit resursele să zâmbesc şi să le mulţumesc.

Înapoi în Oradea. Pe strada Bumbacului, un individ care îşi repara maşina îmi face semn să opresc. „Vezi că ţi-e desprins scutul de sub motor”. Mă uit şi îl văd frecând pe jos. Am început să mă scarpin în cap. Omul s-a dus la maşina lui şi s-a întors cu o şurubelniţă şi câteva holtzşuruburi: „Uite, le prinzi aici şi aici”…

Privirea mea încurcată l-a făcut să evalueze situaţia ca un psiholog. S-a dus din nou la maşina lui, s-a întors cu un preşuleţ de cauciuc, l-a întins pe jos şi s-a băgat sub maşina mea. După un minut, scutul era prins la loc. I-am strâns mâna. „Cât mă costă?”. „Nimic”. Şi s-a întors la ale lui. I-am cumpărat câteva beri, dar, după cum le-a primit, era limpede că nu aştepta nicio recompensă.

Oamenii aceştia, pe care nici măcar nu îi cunosc, au fost pentru mine nişte adevărați cavaleri ai bunătăţii. Mi-au întins mâna exact în clipa în care aveam nevoie de ei. Oricine ar fi, le mulţumesc încă o dată pentru ajutor, pentru altruism şi pentru că, aşa cum spuneam, fac lumea mai bună.

Sărbători fericite, oameni buni!

Lucian Cremeneanu

Anunțuri