Etichete

, , , , , , ,

Revenantul

Probabil că cel mai recent film al lui Leonardo DiCaprio nu va umple sălile de cinema din România. Cinefilului de mall îi plac poveştile dulci, imaginile vesele, finalurile cu muzică glorioasă. În „The Revenant” povestea e brutală, fiecare cadru este un cuţit rece înfipt în pântece, iar coloana sonoră, cam futuristă, te izolează în scaun şi te face mic-mic.

De ce? Pentru că, pe ecran, marele DiCaprio pare să aibă doar rol secundar. În cel principal joacă impecabil măreaţa, sălbatica şi invincibila natură a planetei Pământ.

Strădaniile lui Leonardo DiCaprio pentru a lua un Oscar s-au transformat în mit şi au ajuns subiect de glume. Dacă îl va primi anul acesta, va fi pentru cel mai solicitant rol de până acum, nu neapărat pentru cel mai emoţionant sau magistral jucat.

Spre deosebire de actori gen De Niro, Connery sau Redford, pe care trecerea timpului i-a rafinat aducându-le gravitate şi profunzime în interpretări, Leonardo reuşeşte să-şi păstreze candoarea şi faţa adolescentină chiar şi după 40 de ani. Nici măcar barba din ultimul rol nu reuşeşte să-l îmbătrânească. Avantaj în faţa oglinzii, dezavantaj la serviciu.

Dar alegerea lui DiCaprio pentru rol pare să fie un pariu câştigător pentru celălalt mare protagonist al filmului, regizorul mexican Alejandro González Iñárritu, care ştie că Leo asigură vizibilitate oricărui film în care apare. Iar Iñárritu avea nevoie ca filmul său să fie văzut, fiindcă „Birdman”, pentru care a luat Oscarul anul trecut, a ridicat enorm aşteptările.

Imaginile, tehnicile de filmare şi montajul din „The Revenant” sunt încântătoare. Atacul unui trib de amerindieni reprezintă perla coroanei, o scenă pentru care s-a repetat timp de două luni, trasă într-o singură mişcare de cameră, fără tăieturi, şi pentru care am să merg să văd filmul din nou.

Filmată la temperaturi sub zero grade, în Canada, Argentina, Mexic, Statele Unite şi chiar în Antarctica, pelicula este un efort ieşit din comun, care i-a scos pe protagonişti din confortul studioului. Pentru a fi cât mai convingător şi pentru a-ţi băga gerul în oase, Iñárritu a permis chiar ca obiectivul camerei să se aburească de la respiraţia actorului principal. Actor care, pentru credibilitate, a ales să muşte dintr-un ficat real de bizon în locul unuia artificial din jeleu.

Violenţa filmului e perfect justificată de realităţile de la 1820, când să iei o viaţă însemna să o prelungeşti puţin pe a ta, când justiţia depindea de cine are puşca mai lungă şi ţinteşte mai bine, când fuga de duşmani te împiedica să mai prăjeşti carnea proaspăt vânată ori când întâlnirea cu ursul te lăsa mai varză decât un audit al Fiscului.

Realismul brutal din „The Revenant” este îndulcit de câteva imagini care ar putea câştiga lejer concursuri fotografice prestigioase, dar şi de nişte flashback-uri care coboară uşor ştacheta, potrivite ca nişte picături de miere într-o ciorbă de burtă pe jumătate crudă.

Lucian Cremeneanu