Piero Manzoni MoMA

Piero Manzoni (1933 – 1963), Artist’s Shit No. 014 (1961)

Simpaticul nostru oraş s-a şocat rău săptămâna trecută când un orădean cu o oarecare notorietate în rândul tinerilor a inaugurat o expoziţie personală în care se înfăţişează în fotografii imense masturbându-se, urinând şi pozând în travesti. Şi mai şocant este că toate acestea le-a făcut ca atac la adresa unui politician local. Iar doza finală de şoc şi groază provine din faptul că autorul îşi categorizează categorisește tot acest demers drept artă.

Să le luăm pe rând. Că românii pomenesc politicul în cele mai sexuale şi scatologice contexte nu e ceva nou, aşa că nu văd de ce ar trebui să ne mirăm prea tare. Nici faptul că un cetăţean se ceartă în public cu un politician nu e o noutate, deci putem să mai cioplim puţin din şocul iniţial. Iar despre aplicarea etichetei „artă” ar fi mai bine să nu ne tăvălim pe jos, căci arta contemporană este pentru publicul larg unul dintre cele mai absconse concepte.

Un exemplu. La Muzeul de Artă Modernă (MoMA) din New York, la etajul IV, cu un nivel mai jos de „Domnişoara Pogany” şi „Măiastra” ale lui Brâncuşi, este expusă în mijlocul unui cub transparent de sticlă şi luminată de mini-reflectoare o conservă sigilată de mărimea unui paté mic. Lucrarea, semnată de italianul Piero Manzoni, datează din 1961 şi face parte dintr-o serie de 90 de bucăţi identice răspândite în lume. Ce se află în cutie? Nimic altceva decât excrementele artistului!!!

Prin gestul său, Manzoni nu a făcut altceva decât să parodieze brutal arta vremurilor sale, să critice societatea de consum şi să le dea un bobârnac cumpărătorilor, criticilor şi, mai ales, snobilor. Mai mult, şi-a echivalat singur exponatul cu greutatea sa în aur (1,12 dolari/gram pe atunci). Şi aşa s-a ajuns ca anul trecut, o astfel de cutie să se vândă la o licitaţie cu fix 182.500 de lire sterline (aproximativ 1,1 milioane lei). Cam mult pentru un căcat, zic eu.

Nu-i aşa că, acum, expoziţia lui Gabriel Miloia nu mai pare chiar atât de scandaloasă? Iar dacă facem abstracţie de forma estetică şi scobim puţin în miez, îi putem găsi câteva mici şi simpatice hibe de logică. Căci masturbarea cu gândul la un politician pare mai degrabă o declaraţie de dragoste şi admiraţie pentru acesta decât un vot de blam. Iar penelistul Sebi Lascu, ţinta expoziţiei, poate să-i mulţumească. I s-a făcut un nesperat serviciu de PR tocmai în mijlocul campaniei electorale, ceea ce, cred eu, îi netezeşte drumul spre un post de consilier judeţean. Iar noi, ceilalţi, rămânem doar cu arta.

Lucian Cremeneanu