Etichete

, , , , , , , , , , , , , , ,

Fotbal Romania minge tricolor

Pe oriunde călătoreşti în lumea largă, când localnicii te întreabă de unde eşti, iar tu le răspunzi „din România”, primeşti instantaneu câteva nume de fotbalişti români. Turcii sunt campioni la asta. Ei pot recita cele mai multe nume, fiindcă numărul jucătorilor români care au făcut carieră în Turcia este mare.

Pe continent, fiecare ţară îi ştie pe românii care joacă sau au jucat la ei. Numărul fotbaliştilor mioritici cunoscuţi scade pe măsură ce te îndepărtezi de România. Dar, indiferent unde te-ai afla, în Thailanda, SUA, Japonia, Singapore sau Australia, toată lumea a auzit de Hagi.

Datorită regelui Hagi am primit o cafea pe gratis într-o cafenea din Istanbul şi un discount considerabil la magazinul de suveniruri de alături. În Indonezia, când un vânzător m-a întrebat de unde sunt, mi-a răspuns entuziast: „Aaaa, Roma!”, „Roma, pe dracu’, aia e în Italia!”, l-am pus la punct.

Tipul şi-a ridicat ochii în tavan ca un elev în dificultate, iar după câteva secunde a exclamat victorios: „Mutu!”. „Dar de unde ştii tu de Mutu, că nu prea mai joacă fotbal?”. „Eu ţin cu Chelsea”, m-a lămurit, apoi mi-a vândut o statuetă de lemn la jumătate de preţ.

Abia când ieşi din ţară realizezi ce ambasador imens este fotbalul pentru România şi cât de mult am pierdut din cauză că n-am prea mers la campionatele europene şi mondiale în ultimii ani. Deşi un campionat fără România pare neinteresant, el ne apropie mai mult de fotbalul simplu, cel în care nu contează culorile, ci doar talentul şi performanţa.

Atunci când urmărim un meci fără ataşament pentru una din echipe, frumuseţea fotbalului răsare din gazon precum o floare fermecată. Patriotismul acela obligatoriu, îmbibat cu bere şi seminţe, ne împiedică să vedem limpede şi echidistant, ne poziţionează automat în tabăra bunilor şi drepţilor şi îi transformă pe ceilalţi, din adversari, în duşmani.

Fotbalul ni se potriveşte nouă, românilor, ca o mănuşă. Meciurile se câştigă numai cu ajutorul lui Dumnezeu, făcându-ne semnul crucii, sărutând icoane și înjurând de mamă. Dacă pierdem, deschidem rezervorul plin cu „vai şi-amar!” şi „n-ai cu cine!” Dacă câştigăm, urlăm că s-a făcut dreptate, ieşim în pieţe şi, pentru o seară, arătăm ca o naţiune.

Dacă nu ne calificăm, ne declarăm proşti şi ne hrănim din miştouri până la următoarea campanie de calificare. Iar dacă cumva devenim campioni mondiali… ne trezim din vis dimineaţa, bem o cafea şi mergem la serviciu.

Echipa naţională este copilul unei ţări. Ar fi bine să tratăm naţionala ca pe propriii copii, pe care îi iubim şi când vin acasă cu diplome, dar şi când aduc note proaste. Sau nu?

Hai România!

(Articol scris înainte de meciul Franţa – România)

Lucian Cremeneanu