Oricât de dragă îmi este actrița, am evitat cu dibăcie ultimul film al lui Meryl Streep, în care o interpretează pe soprana ratată Florence Foster Jenkins. Ce poate fi mai enervant decât să auzi o soprană care falsează de sfâșie zugrăveala? Însă, de ce mi-a fost frică nu am scăpat. ”În plină glorie”, cea mai recentă premieră de la Teatrul Regina Maria din Oradea, are aceeași temă, iar de la spectacolele trupei Iosif Vulcan nu-mi dă inima să lipsesc atât de ușor ca de la cinema.

Am ajuns la premiera de duminică după o oră de stat la soare, cufundat în apă termală, după un prânz prelungit și câteva pahare de întâmpinare a primăverii. Mă și vedeam picotind în sală, în timpul premierei. Dar șansele de a adormi la spectacolul acesta sunt nule. În cazul în care Moș Ene se încumetă să dea târcoale, va fi izgonit de trilurile necruțătoare ale artistei-nepereche precum un câine de pază alungă hoții. Să nu credeți, însă, că e ușor să cânți prost! Pentru un actor antrenat îndelung să cânte cât mai corect, falseturile se obțin cu muncă asiduă, iar Gabriela Codrea se achită excelent de sarcină, punând astfel bazele unui nou gen artistic: anti-muzicalul.

Povestea unei soprane care cântă îngrozitor nu poate fi decât o comedie, nu-i așa? Dar cât de mult poate râde lumea de așa ceva? La o seară de karaoke, spre exemplu, doar primul cântăreț ratat e amuzant, hai, fie, și al doilea. De la al treilea, zâmbetele dispar, apoi se instalează enervarea, după care publicul începe să se subțieze. De la premiera ”În plină glorie” nu a ieșit nimeni din sală, asta și pentru că spectacolul este rotund, echilibrat, cu derapajele excelent stăpânite ale sopranei împachetate frumos între partiturile simpatice ale actorilor Andrian Locovei (Cosme McMoon) și Răzvan Vicoveanu (St. Clair).

N-o să exultați pe scaun, spectacolul fiind unul cumințel, fără mari îndrăzneli și aproape total lipsit de zvâc, dar nici n-o să vă plictisiți de moarte. Partea întâi suferă de lentoare, în ciuda trecerilor prin scenă ale Mariei (Georgia Căprărin) și ale servitoarei Dorothy (Lucia Rogoz), dar a doua e mai dinamică, în special după apariția Mirelei Lupu (dna Johnson). Aparent singura cu ureche muzicală și verticalitate morală, Mrs. Johnson cară în spate apăsătoarea cruce a sincerității: ”Noi, melomanii americani, dorim să declarăm că ariile de operă sunt o formă de artă, nu de circ.” Odată plantat în sufletul nefericitei artiste, sâmburele îndoielii schimbă discursul pe scenă, dar și ambițiile sopranei.

Replica mea preferată din întreg spectacolul este cea rostită oftând de St Clair, personajul întruchipat de Vicoveanu: ”Niciunul dintre noi nu vrea să fie judecat. Facem asta doar pentru a fi iubiți.” Dacă aș fi avut o telecomandă la mine, aș fi apăsat butonul de pauză în încercarea de a prelungi un pic cel mai sensibil moment al spectacolului. Venită din gura unui actor, această auto-confesiune are o duioșie aparte, care te face să-i înțelegi mai bine pe artiști, să-i iubești mai tare și să-i ierți mai ușor. Chiar și atunci când îți cântă prost ca la carte.

Lucian Cremeneanu

Următoarele reprezentații:

Duminică, 12 Martie, orele 19:00

Joi, 23 Martie, orele 19:00