Dacă v-aţi plictisit să auziţi povestea lui Iisus mormăită de bărboşi plictisitori şi parţial afoni, musicalul „Godspell” este o alternativă bună. Povestea de bază a lumii creştine trebuie recitită, reauzită sau repovestită înainte de transformarea mieilor în drob. Forma în care e ambalat mesajul nu contează atât de mult, totul e să prinzi ideea. Iar în „Godspell” ideea e transparentă, coerentă şi necomplicată, chiar dacă abordarea scenică li se va părea unora prea modernă. Mesajul care vine dinspre scenă este comercial, plin de entertainment, interpretarea e dinamică, iar riscul plictiselii este minim.

„Godspell” prezintă într-un decor post-industrial, de gheto, povestea unui grup de tineri (Sorin Ionescu, Sebastian Lupu, Adrian Locovei, Ciprian Ciuciu, Adela Lazăr, Alexandru Rusu, Pavel Sârghi, Ioana Gajdo etc) nici mai răi, nici mai buni decât noi toţi. Beau, fumează, joacă fotbal, fac mişto de tot ce mişcă. În mijlocul lor apare Iisus (Richard Balint), care începe să le toarne la pilde şi înţelepciuni. Poveştile biblice la care îi provoacă îi prind pe tineri, iar miserupismul lor iniţial se diluează treptat. Până la final tinerii trec dintr-o extremă în alta, devenind ucenicii misteriosului personaj în alb, care îi aşează la cina cea de taină, se urcă pe cruce, dispare şi, fireşte, reapare.

Avem de-a face cu un musical scris în cel mai pur stil american (tradus inspirat de dl Traian Ştef şi adaptat de dl Meleg Vilmos), în care se cântă live şi bine (conducerea muzicală dl Ari Nagy Sándor). Pentru părţile muzicale au fost cooptaţi în distribuţie câţiva elevi ai Şcolii de Arte Francisc Hubic, de la clasa dnei Monica Molnar (Cristina Romocea, Izabela Geambaşu, Ioana Repciuc, Fulguţa Apătean), care s-au descurcat admirabil şi şi-au adjudecat jumătate din aplauzele premierei.

„Godspell” nu este pentru oameni rigizi şi conservatori. Se adresează unui public multi-confesional, căruia nu trebuie să-i fie frică să râdă la replicile amuzante. Se poate vorbi despre Isus şi printre cauciucuri, bare de metal şi mizerie de gheto, îmbrăcat în blugi rupţi şi cu zâmbetul pe buze. Dar, în acelaşi timp, tocmai această abordare tinerească, dezinhibată, izolează puţin publicul ţintă al dramatizării.

Cineva îmi spunea după spectacol că i s-a părut o abordare prea „penticostală”. L-am contrazis, replicându-i că e doar reacţia lui firească la conservatorismul îndărătnic al bisericii ortodoxe, care ne face să considerăm blasfemice aplauzele care însoţesc un refren de slavă. În finalul discuţiei mi-a dat dreptate. Aleluia!

(23 aprilie 2008)