„Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit la teatru. Vă rugăm să vă închideţi telefoanele mobile. Vă reamintim că fotografiatul şi filmatul în timpul spectacolului sunt interzise. N-am vrea ca sensibilii noştri actori să fie deranjaţi în timpul magnificei lor reprezentaţii!”, spune cu ironie o voce de bărbat. Râdem şi ne conformăm. Unui astfel de anunţ neameninţător, ba chiar prietenesc, nu i te poţi opune. E 19:30 şi spectacolul începe. Sunt stupefiat! Aceeaşi oră e scrisă şi pe bilet! În sfârşit, punctualitate. „Deci se poate” îmi zic.

Un medley instrumental din cele mai cunoscute melodii ABBA ne introduce în atmosferă. Orchestra e sub scenă şi fiecare sunet e live. Conducătorul trupei dirijează şi cântă la orgă electronică în acelaşi timp. Oare cum se vor potrivi melodiile grupului ABBA într-o piesă în care e vorba despre o nuntă? Pe scurt: o viitoare mireasă care nu-şi cunoaşte tatăl, descoperă cu două luni înainte de eveniment jurnalul mamei. Din scrierile de acolo îşi dă seama că oricare din cei trei foşti iubiţi ai mamei ar putea să-i fie părinte. Aşa că le trimite invitaţii la nuntă în numele mamei sale. Începe o nebunie întreagă.

Cortina se ridică. O fată frumoasă, visând la măritiş, cântă singură pe scenă „I have a dream”. Uite că se potriveşte. Apar cei trei posibili taţi. Unul dintre ei e bogat şi ironizat pentru asta. „Money, money money” vine foarte bine. Un altul are o scenă aproape intimă cu mama fetei în care regretă că nu se cunosc mai bine, iar „Knowing me, knowing you” e ca turnată. Mama îşi aduce aminte de vremurile ei de glorie, cântă şi dansează împreună cu prietenele ei, îmbrăcată în haine strălucitoare şi aşa ajungem la „Dancing Queen”. Una dintre prietenele mamei îl curtează pe unul dintre posibilii taţi, el zice nu, iar ea îi zice „Take a chance on me”. Scriitura e perfectă.

E nevoie de talent şi inspiraţie ieşite din comun ca să potriveşti perfect 20 de melodii ABBA într-o piesă de teatru. Toate partiturile sunt rescrise şi cântate la fix. Pe ici-colo, cateva modificări de text pentru ca totul să fie mai spumos. Regia e făcută în zilele noastre, e modernă şi dinamică. Umorul e sănătos, firesc, bine calibrat. Scenografia e de o eficienţă incredibilă. Se schimbă succesiv 5 decoruri în doar câteva secunde, podeaua se ridică în unele zone, apar trepte, pomi artificiali pe fundal, luminile completează cu armonie fiecare scenă, din cer coboară lumini, luna e atât de seducătoare întât îţi vine s-o atingi…

Mă minunez încă o dată de geniul muzical al celor doi compozitori Bjorn Ulvaeus şi Benny Anderson şi le savurez a mia oară cântecele. Cu greu reuşesc să-mi revin din stupoare. Deci aşa trebuie să arate un spectacol! Sala cântă. Muzica e cea mai eficientă limbă globală. Suntem din toate părţile lumii, suntem de toate vârstele.

Sunt uluit, sunt încântat şi mi-e ciudă. Ciudă că n-o să mă pot bucura cu cei de acasă de o aşa minunăţie. Pentru că piesa se numeşte „Mamma Mia”, iar teatrul, mai elegant multe hoteluri în care am intrat, se numeşte Prince of Wales şi se găseşte în Londra, în Picadilly Circus.

(28 martie 2007)