„Uciderea ritualică a lui Gorge Mastromas”, cea mai recentă premieră de la Teatrul Regina Maria din Oradea, este pusă în scenă de un regizor de 29 de ani, Bobi Pricop, cu câteva succese notabile la activ (vezi unanim apreciatul „Profu’ de religie”, din FITO 2014). Impresia pe care mi-a lăsat-o este că a făcut spectacolul acesta pentru el însuşi. Îl apreciez enorm pentru curaj şi inovaţie, fiindcă doar cei curajoşi şi neconvenţionali răzbesc în industria asta.

Bobi Pricop şi-a construit regia abia după ce scenografa Irina Moscu a imaginat strălucit un spaţiul pentru desfăşurarea acţiunii, un spaţiu pe cât de simplu, pe atât de funcţional, practic şi versatil – când birou, când cameră de hotel, când lac cu ponton. Tot ea a creat şi costumele, individualizate prin culori şi modele complementare personajelor.

„Hai să mergem la teatru, să ne relaxăm” nu funcţionează. Pregătiţi-vă să obosiţi! Primele 15 minute sunt un test de rezistenţă pentru orice spectator obişnuit. Şase actori turuie agresiv o naraţiune despre personajul principal începând de la momentul în care taică-său a uitat să facă coitus interruptus şi până la momentul de început al scenei întâi.

Momentul este bulversant – se face exces de informaţie, replicile sunt aproape strigate, întretăiate la sfert de secundă, cu spaţiu inexistent pentru greşeală. În această scenă, regizorul a pus foarte mare presiune pe actori, transformându-i în voci de reclamă, uniformizate, fără inflexiuni, care trebuie să spună în cât mai puţin timp cât mai multe lucruri fără să se încurce.

Exerciţiul este o solicitare mare pentru dicţie. Pe Pavel Sîrghi, spre exemplu, care nu a crescut cu limba română ca limbă primară, momentul nu îl pune în cea mai bună lumină. Pavel îşi scoate, în schimb, pârleala la prima scenă, când se frământă convingător şi chiar amuzant în rolul afaceristului Martin prins în offside de bancă.

Această prezentare necesită JavaScript.

Galerie foto de Remus Toderici (remustoderici.ro)

Scăpată de turuiala de început, Ioana Gajdo (pe nume A, reprezentanta băncii), se relaxează şi crează un personaj malefic. Îl împinge spre cedare pe Martin, care îi cere ajutorul lui Gorge (Richard Balint). Acesta este momentul în care Balint iese din şomajul static de aproape o jumătate de oră şi începe să performeze.

Următoarea scenă îi pune faţă în faţă pe Gorge cu angajata şi amanta sa Louisa (Mihaela Gherdan). Tensiune, teamă, nervi şi primele înjurături, care nu prea s-au potrivit cu restul textului. Personajele sunt suficient de puternic construite ca să se impună şi fără p**e-n gură. O intrare scurtă a lui Eugen Neag, în rolul unui portar de hotel, dă semnalul stării de pre-nebunie a lui Mastromas şi iniţiază calea deprecierii lui.

De o forţă aparte este întâlnirea (înfruntarea) dintre Mastromas şi Gel (Sorin Ionescu). O scenă elegantă, puternică, jucată echilibrat, aproape cinematografic, fără lipsuri, fără exagerări, în mijlocul unui spaţiu transformat în lac cu ponton, cu apă şi… sânge. M-am chinuit să-mi amintesc când l-am văzut ultima dată pe S. Ionescu jucând şi nu am reuşit. Mare păcat!

Scena plecării Louisei este următoarea etapă a pervertirii umane a lui Gorge Mastromas. Richard Balint şi Mihaela Gherdan joacă spate în spate, la distanţă, fără să se privească, fapt ce diminuează violenţa confruntării, dar îi amplifică efectul dramatic. Cearta spate în spate, distanţa tot mai mare, discursurile paralele – drama oricărui cuplu aflat pe ducă.

Finalul îl scoate la rampă pe Alin Stanciu (Pete) în schimbând replici cu un Mastromas bătrân şi resemnat. Roşul dominant în scena pontonului se transformă treptat în negru ca semn al mizeriei umane, al degradării, al finalului. O scenă uşor cam lungă, cu text ce insistă pe înţelepciuni de final de viaţă, în timp ce întrebarea generală e „Da’ cine-i Pete ăsta?” Stanciu se joacă atent cu furia şi excelează în planurile de aşteptare, timp în care Gorge Mastromas îşi consumă delirul: „Adevărul e o invenţie! E Dumnezeu, Allah, e scorpion cu ascendent în leu!”

Impactul vizual al spectacolului este bine gradat şi ţinut sub control până la această scenă, când devine pur şi simplu copleşitor. Mi-a venit în cap termenul „violenţă vizuală neagresivă” (!!!), o violenţă perfect justificată, însă, şi care, cu siguranţă, rămâne un timp pe retină.

Două ecrane cu imagini captate live, individual din două unghiuri diferite, completează pentru fiecare grup de spectatori ceea ce lipseşte din câmpul lor vizual. Prim-planurile contribuie decisiv la experienţa spectatorilor, amplificând expresiile şi trăirile protagoniştilor. Muzica e interpretată live şi excelent de toboşarul Alex „Birdman” Szűz. Şi cu ce este între ghilimele am spus tot. Da, doar tobe!

Regizorii tineri din zilele noastre nu se gândesc exclusiv la public. Par mai preocupaţi de satisfacerea propriului ego, sunt într-o luptă continuă pentru a-şi demonstra talentul şi genialitatea de la vârste cât mai precoce. Şi, astfel, se produc uneori mici fracturi în relaţia teatru-public.

„Uciderea ritualică a lui Gorge Mastromas” ţinteşte festivalurile de teatru din ţară. Ceva îmi spune că juriile şi criticii le vor aprecia. Rămâne de văzut dacă şi publicul poate să-l guste la adevărata sa valoare. Trebuie să aibă deschiderea de a trece peste un text parcă nefăcut pentru scenă, peste destinul tragic al unui personaj pus pe căpătuială cu orice preţ şi, în plus, să-şi pună pe faţă o cagulă. La propriu.

Lucian Cremeneanu