Etichete

, , , , , ,

Doi prieteni foarte buni, soţ şi soţie, îmi povesteau într-un ajun de Crăciun cât de mare este concurenţa dintre ei şi Moş Crăciun. Cât de mari sunt aşteptările fiicei lor din partea moşului şi ce sacrificii trebuie să facă ei pentru a se ridica la înălţimea lor. Cu alte cuvinte, Moşul poate fi un personaj antipatic, dacă cei care cred în el îşi închipuie că le poate satisface orice dorinţă.

Poate că mitul Moşului ar trebui să se schimbe într-o notă uşor pragmatică şi să li se explice copiilor că Moş Crăciun este, de fapt, S.C. Moş Crăciun, care nu are un buget foarte mare din cauza hoţilor care au prădat ţara asta, ‘tu-le mama lor de nemernici, care nu e nici vrăjitor şi pe care nici măcar nu-l interesează dacă au fost cuminţi sau nu. Ce simte oare un părinte care trebuie să-i explice copilului în lacrimi că Moşul nu i-a adus păpuşa Barbie de 4 milioane de lei din cauză că… nu a fost suficient de cuminte? Cu timpul, poate că şi tatăl va ajunge să creadă minciuna, găsind justificarea în gradul de cuminţenie al copilului şi scăpând de apăsarea unui salariu neîndestulător.

Crearea atâtor personaje fictive cu rol în economia sărbătorilor duce la scăderea încrederii în noi înşine. Cu timpul ajungem să credem că noi nu putem face nici un mini-miracol sau o micro-minune, pentru că de astea se ocupă moşul, iepuraşul sau îngeraşul. Oamenii sunt antrenaţi să se considere cât mai neputincioşi şi cât mai lipsiţi de încredere în ei. Pentru orice lucru frumos a fost inventat altcineva care să preia meritele. Când, de fapt, tocmai cel care scoate portmoneul pentru a împlini o dorinţă este adevăratul duh bun. Ce rol mai au părinţii? Nici unul. Pentru că în ecuaţie există doar dorinţa copilului, moşul şi cadoul de sub brad. Atât şi nimic mai mult. Părinţii n-au făcut nimic.

În cazul meu, primul personaj care a murit a fost Iepuraşul de Paşte. A urmat echipa Moş Nicolae-Moş Crăciun-Moş Gerilă (eu credeam că sunt trei, pentru că auzeam toate cele trei nume). Lovitura de graţie a venit după ce şi barza a intrat în vrie, a pierdut controlul asupra comenzilor şi s-a prăbuşit în visele copilăriei mele. În toate cazurile, sentimentul a fost acelaşi – un amestec între dezamăgire şi revoltă. Dezamăgire pentru că se stingea un vis, chiar dacă mi s-a părut întotdeauna absurd ca moşul ăla gras să intre pe coş, iar barza aia slabă şi inestetică să care copii în cioc. Revoltă pentru că fusesem atât de prost încât să cred în toate şi aveam senzaţia că toată lumea îşi râsese de mine.

Ce mai urmează? O să-mi spună cineva într-o zi că nici Dumnezeu nu există?

(Jurnal Bihorean, 26 decembrie 2002)