Etichete

, , , , , , ,

Denumită „The claw”, scena este cea mai mare construită vreodată.

Aflați sub presiunea lui “How to dismantle an atomic bomb”, album asemănat cu clasicul “The Joshua Tree” și la care doar fanii ultra-fundamentaliști au băgat de vină, U2 trebuia să iasă pe piață cu un material cel puțin la fel de bun. De ce? Pentru că publicul face mereu comparații. Iar cum momentele de creație sunt unice prin definiție, “No line on the horizon” a fost gândit din start ca “altceva”. Nu voi face o cronică a albumului, dar această mică introducere era necesară pentru a încerca să-mi explic de ce am ieșit un pic dezamăgit de la concertul de la Barcelona.

Dar să încep cu lucrurile bune. Pentru 360 Tour, U2 a făcut o scenă cum n-a mai văzut pământul. Cu aspect de gândac metalic uriaș, scena m-a dus cu gândul la mașinăriile extraterestre ucigașe din filmul “Războiul lumilor”. Alegerea Barcelonei pentru începutul turneului mondial nu a fost întâmplătoare. La concertul de acum patru ani au fost aici 80.000 de oameni, cea mai mare audiență din Europa. Pe lânga asta, FC Barcelona le-a închiriat stadionul cu două săptămâni înainte, pentru a se putea face probele tehnice și repetițiile pentru tot turneul.

Amplasarea scenei circulare aproape de mijlocul stadionului (la mijlocul unei jumătăți de teren) a permis ca spectatorii să ocupe toate locurile din tribună, plus cele de pe gazon. Astfel, ne-am adunat pe Camp Nou, în seara de 30 iunie, peste 90.000 de oameni. Toate biletele s-au vândut cu 5 luni înainte, în doar 54 de minute. Cu câteva zile înainte de concert, când speculanții începuseră deja să vândă bilete la supra-preț, organizatorii au mai scos câteva mii de bilete la vânzare la preț oficial și i-au băgat în faliment pe bișnițari.

Numele iniţial al turneului a fost „Kiss the Future Tour”, dar a fost schimbat ulterior în „360° Tour”.

Eram sigur că vor deschide concertul cu o piesă de pe albumul nou. Speram să înceapă cu “Magnificent”, piesa care mi se pare perfectă pentru deschidere. Fals! Lui Bono și colegilor săi le-a plăcut mai mult “Breathe”, așa că au dat startul mega-concertului și mega-turneului cu cea mai nepotrivită melodie. Reacţiile publicului au fost minimale. Am tras adânc aer în piept și am sperat mai mult de la piesa a doua. Am greșit din nou! “No line on the horizon” a avut parte cam de aceeași primire, doar “Get on your boots” a produs ceva agitaţie. “Magnificent”, care a fost abia a patra, a trezit definitiv publicul, care a început să se vibreze mai consistent. Bono și-a luat baloanele portocalii și a început să umble de jur împrejurul scenei.

Înainte de “Beautiful day”, Bono ne-a mulțumit tuturor că am cumpărat bilete și am venit la concert din Barcelona și din toată lumea. Apoi, a strecurat cuvântul Barcelona în câteva momente ale cântecului, căutând un populism facil în rândul localnicilor, care, firește, au urlat de fericire. După “I still haven’t found what I’m looking for”, a venit prima mare surpriză a serii – “Angel of harlem”, pe care Bono i-a dedicat-o lui Michael Jackson și a încheiat-o cu pasaje din cântecele sale “Dirty Diana” și “Don’t stop till get enough”. Moment frumos, la care publicul a reacționat fantastic, confirmând încă o dată respectul pe care muzicianul Michael Jackson l-a răspândit în jurul său.

Ecranul de desupra scenei conţine 1.000.000 de componente şi a fost proiectat să reziste intemperiilor.

După acest moment de încărcătură emoţională, a venit unul de echilibrare. Deși a sunat foarte bine, “In a little while” nu a impresionat publicul decât la primele acorduri. Imediat după, U2 a scos din joben a doua mare surpriză a serii – un duplex live cu cosmonauții de pe Stația Spațială Internațională. “Se vede Barcelona de acolo, de sus?” a întrebat Bono. Și iarăși publicul a urlat de bucurie.

La “Unknown caller”, trupa m-a convins că nu va mai compune niciodată melodii fără ”ooooooo” la refren, în timp ce ecranul circular de deasupra scenei a început să se extindă în jos, ca un ciorap supraelastic, proiectând imagini aproape tridimensionale. Am trecut tot la capitolul surprize și cântecul “The unforgettable fire”, de care am fost atât de surprins că îl aud, încât nu l-am recunoscut decât la refren. Am aflat ulterior că grupul nu l-a mai cântat live din 1990. La următorul punct pe ordinea de zi, “City of blinding lights”, scena a început din nou să își arate potențialul și a dat din ea tot ce se putea mai bun.

Piesa care acum patru ani arunca în delir publicul încă de la începutul concertului, “Vertigo”, a provocat și acum o reacție similară. Uriașul salut “Ola!” de la refren, urlat de 90.000 de voci, s-a auzit până la Stația Spațială. Pentru că au vrut să facă prea multe în concertul ăsta, U2 au apelat chiar și la remixuri semi-playback. “I’ll Go Crazy If I Don’t Go Crazy Tonight” a avut parte de o versiune dance, cu care grupul s-a cerut la discotecă. Deși Bono a strigat inclusiv “Everybody in the house”, nu cred că cineva o să-i primească înăuntru.

Mi-a venit inima la loc abia la “Sunday bloody Sunday” și “Pride (In the name of love)”. Apoi, punguța cu surprize s-a deschis din nou și din ea s-a auzit “Walk on”. Aș fi vrut să-l consider un răsfăț personal, dar n-am putut. Cântecul i-a fost dedicat celebrei Aung San Suu Kyi din Birmania, laureată a Premiului Nobel pentru Pace şi aflată în arest la domiciliu. Pe scenă au urcat 40 de oameni purtând măști cu chipul ei, iar Bono i-a transmis un nou mesaj de solidaritate, alături de întreg stadionul.

La finalul turneului, U2 vrea să amplaseze cele trei scene folosite pentru turneu în puncte diferite pe glob şi să le transforme în locaţii fixe pentru concerte.

Odată intrați în zona cântecelor cu dedicație, am avut parte de suprinzătoarea “MLK” (piesa de final de pe “The unforgettable fire”), scrisă în onoarea lui Martin Luther King, care s-a lipit perfect cu “Where the streets have no name”. În acest moment al concertului mi-am pierdut vocea. Ceilalți au răgușit cinci minute mai târziu, când Bono Întâiul a îmbrăcat un tricou al FC Barcelona (cu numărul 1, cum altfel?) pe spate.

Melodia următoare, “One”, a părut astfel o dedicație pentru el însuși. Bis-ul mi-a reconfirmat faptul că playlistul concertului a fost făcut pe genunchi. “Ultra violet (Light my way) ne-a lăsat mască. Apoi, Bono și-a luat o geacă cu leduri și ne-a consolat cu “With or without you”. Totul s-a încheiat cu obsesiva “Moment of surrender”.

Spre deosebire de Vertigo Tour din 2005, în noul turneu U2, show-ul primează în fața muzicii. U2 360 Tour fură privirea, electrizează simţurile și te face să exclami “Uau!”. Dar cântecele nu se mai leagă atât de bine între ele, speechurile lui Bono nu par la fel de inspirate, momentele sensibile au fost înlocuite cu altele senzaționale, iar melodiile scoase de la cântare au fost înlocuite cu unele mai slabe. Se creează senzaţii, dar nu şi emoţii. Pe scurt, trăim vremuri pragmatice, în care magia nu-și mai găsește locul. “No line on the horizon” e un album bun, dar nu e un album de concert. Probabil de aceea era nevoie de cea mai spectaculoasă scenă din lume.

(13 iulie 2009)