Îl ştiţi pe Roger Waters. Tipul acela cam genial, vizionar şi perfecţionist, care şi-a transformat colecţia personală de obsesii şi frustrări într-un zid ce stă în picioare din 1979. Un zid care, de câţiva ani, s-a reapucat de făcut milioane de dolari în jurul lumii. Totul într-o producţie unică conceptual, impresionantă, chiar năucitoare pe alocuri. L-am văzut din nou ieri, 25 august 2013, la Budapesta, cel mai probabil pentru ultima dată.

Locul

Stadionul Puskás Ferenc este o amintire nefericită a erei în care comunismul bântuia Europa. Arată mult mai rău decât în 1992, când l-am vizitat ultima dată pentru un concert Guns’n Roses – tencuială căzută, cabluri electrice ieşite din pereţi, culoare de trecere  ca nişte găuri negre, iluminare de cămin cultural, wc-uri mizerabile. Un stadion cu grad de intimitate zero, care te face să te simţi stingher chiar şi când eşti înconjurat de  multă lume. Sper ca guvernul maghiar să nu arunce bani pe o renovare inutilă, ci să-l dărâme şi să facă altul „mai trainic şi mai frumos”.

Publicul

Public prea cuminte, cam amorţit, neparticipativ, venit cu temele nefăcute. Pe o rază de 20 de metri în jurul meu (am stat în tribună), nimeni n-a cântat un vers. Oarecum explicabilă apatia pentru un public uşor îmbătrânit. Singurii care au mişcat puţin au fost cei din faţa scenei, dar şi ei erau mai concentraţi să filmeze şi să fotografieze.

În general, la spectacolele din ziua de azi se aplaudă mai puţin, din cauză că jumătate din public are mâinile ocupate cu telefoanele mobile. Stadionul nu a fost plin, poate şi din cauză că ungurii au mai văzut o dată „The Wall” acum doi ani (cronica de atunci, scrisă de prieten, e aici). Cred că dacă ar fi venit vreo 5.000 de oameni în plus, atmosfera ar fi fost mai bună.

Cum a sunat

Cu toată imensitatea stadionului, sunetul a fost calibrat bine şi a bubuit exact cum a vrut „the creative genius”.  Cele şase coloane de surround şi-au făcut treaba impecabil. Bubuiturile şi exploziile au provocat palpitaţii pe ici-colo. Am simţit câteva fluctuaţii de sunet pe boxele de faţă, dar nu m-au deranjat prea tare. Oricum, probabil că a sunat mai bine decât va suna în Piaţa Constituţiei din Bucureşti, şi probabil că prietenii mei de acolo, care au venit să vadă concertul la Budapesta, au luat decizia corectă.

Cum s-a cântat

Roger Waters pare să-şi cânte albumul special pentru a-i contrazice pe cei care sugerau ideea că în „The Wall” se face playback pe alocuri. Apoape că nu există melodie la care instrumentiştii să nu-şi pună amprenta. Apropo de playback, există un singur astfel de moment în spectacol, pe care am să-l pomenesc mai jos. Trupa de acompaniament este aceeaşi pe care a folosit-o şi în prima parte a turneului mondial, oameni trecuţi bine de tot prin muzică. Per ansamblu, mi s-a părut că tempoul general al albumului este uşor scăzut faţă de discul original şi faţă de film.

Cum s-a văzut

Despre spectacol în sine, cu zidul său imens şi proiecţiile de pe el, nu are rost să povestesc prea multe. Este pur şi simplu senzaţional! Se bazează pe cel mai impresionant sistem de proiecţie văzut vreodată. Imaginaţi-vă un complex de proiectoare de dimensiunea unui TIR, care aruncă imagini high-resolution de la aproape 100 de metri pe un zid de gigantic, care, la sfârşit, este dărâmat controlat. Sistemul de proiecţie este atât de performant şi atât de ingenios folosit, încât showul necesită doar un sistem minimal de lumini adiţional. Concepţia vizuală este genială. Elementele grafice şi animaţiile reprezentative pentru album sunt combinate strălucit cu mesaje aduse la zi, prin care se arată cu degetul spre globalizare, control, comunism şi capitalism. Nu comentez moralitatea lor.

Ce a lipsit?

Au lipsit emoţiile. A fost prea mult „Wow!” şi prea puţin „Ah!” E aproape imposibil să fii gigantic în exprimarea artistică şi să emoţionezi în acelaşi timp. Am simţit prima dată asta la concertul U2 360, de la Barcelona, acolo unde s-a văzut pentru prima dată uriaşa scenă „The Claw”. Personal am fost mult mai emoţionat la primele două concerte Roger Waters, pe care le-am văzut în 2004 şi 2007, unde atmosfera a fost mai caldă, comunicarea lui cu publicul mai sinceră, iar spectatorii mai conectaţi emoţional cu scena.

Mici probleme

O primă problemă tehnică la începutul showului – microfonul lui Roger Waters a fost deschis cu o secundă întârziere, astfel că primele două cuvinte din „In The Flesh” nu s-au auzit. O alta, mai mare, s-a întâmplat într-un moment cheie al spectacolului. La sfârşitul aceleiaşi prime piese, un avion machetă trebuia să traverseze pe un fir metalic întreg stadionul şi să să „prăbuşească” într-o explozie undeva în stânga scenei. S-a întâmplat însă o desincronizare, avionul a pornit mai târziu, după ce exploziile din sistemul de surround de la finalul melodiei se terminaseră, iar reflectorul de urmărire nu se afla pe el. A fost ca un avion spion – nu l-a văzut nimeni.

Ce nu trebuia făcut

Dacă i-aş fi angajat, l-aş implora pe Roger Waters să nu mai vorbească în limba ţării gazdă. În caz contrar, aş ameninţa că demisionez şi mă mut cu serviciul la David Gilmour. E un moment care nu cadrează cu sobrietatea spectacolului. „The Wall” nu este şi nu trebuie să fie stand-up comedy. Am avut traducător autorizat lângă mine şi nici măcar el nu a înţeles ce se chinuia Mr. Roger să ne spună în dulcea limbă cu 3 vocale şi 97 de consoane (Academia Caţavencu dixit). „How can you people speak this language every day?”, a întrebat Roger Waters extenuat, după ce a terminat de măcelărit limba maghiară.

De asemenea, la „The Trial”, melodia-proces în care eroul este judecat şi condamnat să-şi dărâme zidul, ar fi fost mult mai bine ca Roger Waters să nu stea pe scenă. Oricum, momentul muzical este pre-înregistrat, fapt care nici măcar nu este ascuns publicului, iar prestaţia lui la microfon dă impresia de karaoke ieftin. Proiecţiile video sunt suficient de grandioase şi impresionante pentru a puncta momentul şi pentru a pregăti publicul pentru momentul de final.

Urmează Bucureştiul

Probabil că spectacolul de la Bucureşti va avea o încărcătură emoţională mai mare, dat fiind faptul că va fi o premieră pentru publicul din România. Sper ca sunetul să fie OK în Piaţa Constituţiei, iar publicul să aibă o concentraţie mai mare de fani. Şi, nu în ultimul rând, sper ca dlui Waters să-i iasă mai bine speechul în limba română decât în cealaltă capitală a României, Budapesta.