Pe scenă sunt câteva covoare roşii învăluite într-o lumină discretă. Instrumentele aşteaptă în linişte începerea concertului, păzite doar de un contrabas leneş, care picoteşte într-un colţ. “Un contrabas pe scenă e un semn bun”, îi spun prietenului meu Daika Attila. “Iată vocalistele pe care va trebui să le iubim”, adaug atunci când cele trei voci de acompaniament intră pe scenă. Apoi nu mai spun nimic timp de trei ore.

Leonard Cohen intră în scenă cu salturi de adolescent zglobiu şi plonjează într-o mare generoasă de aplauze. Orchestra începe “Dance me to the end of love”, iar scena se aprinde în purpuriu. Aplauzele îngheaţă în aer, neputincioase. Geniul canadian îngenunchiază  în faţa chitarei, pe care o mângâie un catalan coborât din poveste. Cântecul de catifea se răspândeşte în sală, contaminându-ne pe toţi. Simţindu-se ignorată, realitatea ne închide în sală şi pleacă la plimbare prin lumea de afară.

Pe scenă e un artist de 75 de ani care împleteşte fire de muzică şi poezie. Ne pictează pe inimi în culori neinventate, apoi ne sculptează aşchii fine din trupuri fără pic de durere. Ne îndepărtează răbdător pojghiţa de deasupra. Vrea să putem fi noi înşine, aceia de care, uneori, ne este atât de dor. „Ain’t no cure for love”. „Nu ştim dacă o să mai venim vreodată pe aici, aşa că o să vă oferim în seara asta tot ce avem mai bun”. Vorbele acestea cu parfum de despărţire ne amplifică trăirile.

Simfonia continuă. „Like a bird”. Pentru a o completa, unul dintre claviaturişti se ridică şi mângâie tandru, bătrâneşte, o chitară electrică. Vocile doamnelor sunt dintr-o lume pe care nu am vizitat-o până acum. Butonul de volum e răsucit până la gradaţia „delicat”. Maestrul îngenunchiază la fiecare început de cântec. Poate în faţa unei ea invizibilă. Sau poate în faţa Lui. E atât de mult loc în lume pentru Cohen! „Everybody knows.”

„Lover lover lover”. Sunt într-o sală cu 15.000 de oameni şi îmi pun telefonul pe silenţios. Mi-e teamă că orice sunet străin mă va arunca din lumea aceasta de basm în cele mai urâte locuri. „Waiting for the miracle.” Uneori, aşteptând miracolul nu ne dăm seama că ne aflăm exact în mijlocul lui. Eu nu-l aştept. Îl simt şi îl văd. Îl trăiesc. „Anthem.”

Când bunicul bun şi sfătos îşi prezintă cu grai dulce colaboratorii, o face cu pălăria în mână şi cu plecăciuni în faţa lor. În voce nu are decât dragoste. Emoţia mă depăşeşte şi mă face de râs. Va trebui să învăţ din nou să vorbesc. Apoi pauza sparge totul într-un infinit de bucăţi. Mi-e teamă că vraja s-a terminat definitiv. Dar, ce bine e să greşeşti uneori!

„Tower of song.” Cohen îl cântă acompaniindu-se singur la o orgă electronică, cu simplitatea unui copil care exersează în sufragerie. Solo-ul de câteva clape provoacă o mică inundaţie de aplauze. „Mulţumesc. Sunteţi drăguţi.” Râdem. Apoi vin toate celelalte cântece. „Suzanne”, „The gipsy wife”, „Boogie street”, „Hallelujah”, „I’m your man”, „Take this waltz”. Cântece pe care le-am ascultat chiar azi, în maşină, în drum spre Budapesta. Tot ce aş fi vrut să ascult. Ba chiar mai mult, deoarece Cohen a inventat biss-ul de cinci cântece. „So long, Marianne”, „First we take Manhattan”, „Famous blue raincoat”, „If it be your will”, „Closing time”. Şi nici măcar acesta nu e ultimul. „I tried to leave you”… Râdem din nou.

Gentleman-ul perfect îşi mai scoate o dată pălăria în faţa noastră şi pleacă în paşi săltaţi. Ce eroare! Astăzi, noi ar trebuit să purtăm pălării.

Lucian Cremeneanu

(3 septembrie 2009)