Etichete

, , , , ,

Chiar dacă nu sunt un fan autentic al domniei sale, îl apreciez pe Andrea Bocelli foarte mult. Dintre toţi tenorii pe care îi ştiu, vocea lui mi se pare cea mai echilibrată şi confortabilă, chiar şi atunci când atinge note înalte. De asemenea, îmi plac lejeritatea cu care abordează cântece pop şi bunul simţ artistic de care dă dovadă în tot ce interpretează. Descoperit de Luciano Pavarotti, Andrea Bocelli şi-a confirmat de fiecare dată talentul şi seriozitatea şi a făcut doar paşi corecţi în carieră, împletind firesc muzica clasică cu muzica uşoară.

A fost prima prezenţă a lui Andrea Bocelli în Indonezia, iar evenimentul s-a vrut a fi grandios, aproape exclusivist. Locaţia concertului (Grand Balroom din Hotelul Ritz-Carlton, Pacific Place), numărul mic de locuri (aproximativ 2000, după estimările mele) şi preţul biletelor (între 260 şi 1600 de dolari) au fost semnale suficient de clare. În mod normal, preţurile prea mari îi ţin la distanţă pe adevăraţii iubitori de muzică clasică şi populează sala cu snobi semi-educaţi muzical, care cunosc maxim 2-3 melodii de-ale artistului, cele mai comerciale, şi alea învăţate de la radio. Pe lîngă asta, sala nu a fost plină, ceea ce, la un oraş de aproape 10 milioane de locuitori, mi se pare inacceptabil.

„O să-mi dau seama din prima secundă dacă avem public bun sau nu”, i-am spus domniţei mele. „Cum?” m-a întrebat curioasă. „Dacă publicul e antrenat cu genul acesta de spectacole, va şti să îl primească pe dirijor la intrarea pe scenă. Dacă nu, e semn rău.” Cîteva minute mai tîrziu, după ce orchestra şi corul şi-au ocupat poziţiile, dirijorul italian Marcello Rota (un uriaş în domeniu, care a dirijat cam peste tot în lume, inclusiv un concert al lui Bocelli la care a asistat însuşi Papa Ioan Paul al II-lea) a intrat pe scenă. Parcă ar fi intrat femeia de servici, atît de ignoraţi i-au fost primii patru paşi. La al cincilea s-a consemnat o premieră mondială – a fost prima dată în viaţa mea cînd am aplaudat primul la un spectacol. Din fericire, s-au luat şi alţii după mine, aşa că s-a evitat un moment penibil şi pentru mine şi pentru dirijor.

Andrea Bocelli în duet cu Elena Rossi

Marcello Rota a încălzit Orchestra Simfonică Magenta cu o bucată scurtă din „Cavalleria Rusticana”, apoi a ieşit pentru cîteva secunde şi s-a întors la braţ cu Andrea Bocelli. Reacţia publicului a fost total diferită – aplauze şi ovaţii. În acelaşi timp cu maestrul au intrat în sală şi vreo 30 de spectatori întîrziaţi. Şi, din păcate, n-au fost ultimii. La al cincilea cîntec încă se intra serios. Ultimii pe care i-am văzut apărînd fără jenă au făcut-o în minutul 41 de la începerea concertului. Probabil din cauza celebrelor blocaje în trafic din Jakarta. Sau din alte cauze.

Intanto amici qua” a fost bucata de deschidere a tenorului italian. Apoi „Amor ti vieta„. Soprana Elena Rossi l-a acompaniat pe Andrea Bocelli la cîteva cîntece, iar pe unele le-a cîntat singură. Pe lîngă un tril limpede şi un decolteu spectaculos, Elena Rossi are şi un control fenomenal al vocii, în special la sunetele foarte joase, acolo unde vocea poate foarte uşor să „scape”. Au urmat „Vieni sul mar„, „Mamma„, „O sole mio„, „Viene la sera„, „Brindisi„, „Furniculli furniculla” şi multe altele.

Pentru mine, revelaţia serii a fost soprana neo-zeelandeză Hayley Westenra (24 de ani), care m-a cucerit instant şi total. Mai mult decît o soprană. O voce delicată şi puternică în acelaşi timp, care ar putea cînta şi cu Nightwish. I-am descoperit în voce chiar inflexiuni irlandeze. De cum ne-am întors la hotel, am sărit pe internet şi mi-am confirmat că am auzit bine. Domnişoara a devenit celebră cu grupul irlandez Celtic Woman. La concert ne-a cîntat singură „Amazing grace” şi „Canto della Terra” împreună cu maestrul. Impecabilă!

Andrea Bocelli şi Hayley Westenra cîntînd împreună "Canto della Terra".

După cum mă aşteptam de la început, spectatorii au gustat piesele mai uşoare, cele din zona pop. Superba baladă „The prayer„, pe care Bocelli a înregistrat-o cu Celine Dion, a fost interpretată împreună cu cîntăreaţa de jazz indoneziană Dira Sugandi, fără discuţie, cea mai fericită şi emoţionată persoană din sală. Bocelli a siţit că nu e loc pentru chestii soficiticate şi ne-a servit o surpriză de proporţii cu „(I can’t help) Falling in love„, cea făcută celebră de Elvis Presley.

A încheiat cu „Con te partiro„, pe care a interpretat-o împreună cu toate cele trei doamne care au trecut pe scenă în seara aceea (Elena Rossi, Hayley Westenra, Dira Sugandi). A fost cea mai aplaudată melodie a serii. Iar pentru că spectatorii au vrut mai mult, melodia de la bis a ridicat efectiv sala în picioare. „Nessun dorma” lui Puccini are acea energie care mişcă masele, iar după finalul ei, care este un exerciţiu de virtuozitate vocală, ştii că nu mai poate urma nimic.

De la stînga la dreapta: Elena Rossi, Dira Sugandi, Hayley Westenra, Andrea Bocelli, Marcello Rota (15 Mai 2011, Jakarta).

 Un spectacol fără cusur pe scenă pentru un public nemeritos, care  a întîrziat fără niciun fel de ruşine, a şuşotit, a tuşit, a rîs ca şcolarii duşi cu forţa la spectacol, a aplaudat înainte de finalul melodiilor (ba odată chiar în mijlocul unei arii, din cauza unei pauze greşit înţelese) şi a făcut poze cu bliţul întruna (s-or fi gîndit că, oricum, nu-l deranjează pe artist). Acustica aproape inexistentă a sălii ar fi putut fi o problemă mare, dar a fost rezolvată printr-o sonorizare foarte inteligentă. Pentru mine, a fost fără îndoială, cea mai mare voce pe care am auzit-o live. Din păcate, alături de cel mai „mic” public.

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=SyKrPR7oneo]

Anunțuri