Presimt că se vor scrie multe eseuri despre finalul Academiei Caţavencu zilele astea. Ia să scriu şi eu unul.

Citesc Academia Caţavencu din 1991, anul în care terminam liceul. Ne-a apropiat plăcerea umorului bun şi antipatia faţă de Ion Iliescu. Trei ani mai tîrziu mi-a fost un sprijin bun în armată, unde mă simţeam izolat într-un sistem cu care nu aveam nimic în comun. Am continuat să citesc revista şi după ce am început să lucrez la radio, fără să spun pe post glume din ziar, aşa cum am auzit că fac unii animatori de acum.

Primii prieteni cu care am putut împărţi bucuria Caţavencului au fost Marinel A. şi Liviu B., cu care rîdeam de fotografii, caricaturi şi, mai ales, de semnături. Discuţiile noastre au început de sute de ori cu „Ai citit faza aia în Caţavencu?” Cu timpul, cumpăratul ziarului a devenit tabiet, s-a transformat în viciu şi, în final, a ajuns ritual. Nu m-am abonat niciodată, tocmai pentru a nu mă priva de bucuria mersului la chioşc sau tarabă. Am şi colecţionat revista vreme de cîţiva ani, pînă cînd mi-am dat seama că mă paşte o tulburare obsesiv-compulsivă (aia care te face să nu mai arunci nimic), pe care nu mi-o doream. Şi le-am aruncat pe toate. Cu toate acestea, relaţia dintre mine şi „Academie” a devenit şi mai puternică.

Mutarea la tv mi-a adus un alt prieten în grupul extrem de mic şi select al celor cu care puteam vorbi şi rîde pe aceeaşi temă – Călin A. El avea o ciudăţenie care mi-a plăcut întotdeauna – nu-i plăcea să-i răsfoiască nimeni ziarul înainte să o facă el. L-am înţeles perfect şi mă simţeam foarte onorat atunci cînd, la insistenţele mele, mă lăsa s-o fac. Împreună am ajuns la concluzia că cititul cu voce tare nu e la fel de amuzant ca cititul în gînd. Aşa că încercam să ne ţinem gura cînd lecturam Caţavencu în redacţie. Nu prea reuşeam. După un timp, unul dintre noi încălca regula cu un nechezat scurt şi o întrebare parcă mereu aceeaşi: „Da’ pe asta ai văzut-o?” Cele mai faine reacţii le avea tata, omul cu doze egale de respect şi pizmă pentru autorităţi. După ce rîdea în hohote la cîte o poantă sau o fotografie, redevenea cerebral şi exclama retoric: „Mă, da’ cum au curajul să scrie aşa ceva?”

La marea schimbare de regim din 1996 m-am speriat că nu vor mai avea de cine să rîdă. Mi-a trecut repede şi am continuat să mă bine-dispun citind lucruri care, mai degrabă, ar fi trebuit să mă întristeze. După numărătoarea voturilor de la prezidenţiale din anul 2000, am crezut că vor rămîne fără umor. Dar m-am înşelat din nou. Şi, tot aşa, săptămînă după săptămînă, Academia Caţavencu a devenit pentru mine ceea ce era Scînteia pentru un activist de partid – nu puteam fără ea şi nu îmi imaginam că se va sfîrşi vreodată. Era piatra de temelie a oazei mele exclusiviste de umor deştept, în care au mai intrat cu timpul doar Divertis, M.A.S.H., Seinfeld şi Futurama.

Am trecut peste toate plecările şi (re)venirile din redacţie, peste toate vînzările şi schimbările de acţionariat, peste schimbările de ton editorial, chiar şi peste ceva schimbări de optică politică. Nu m-au interesat prea tare. Citeam în continuare Caţavencu pentru că vroiam umor la fel de bun într-o societate în care se rîdea tot mai puţin şi tot mai prost. Mi-a picat greu mogulizarea revistei, dar am trecut şi peste asta. La marea schizmă, în urma căreia s-a născut Kamikaze, s-a divizat un pic şi sufletul meu. Dar, atunci cînd doi prieteni buni de-ai tăi divorţează, trebuie să continui să-i vizitezi pe amîndoi, nu-i aşa? Drept urmare, le-am cumpărat pe amîndouă. M-am ataşat şi de Kamikaze, fără ca asta să-mi scadă pasiunea pentru Caţavencu. Citindu-le pe amîndouă, uneori intercalat, am reuşit să-mi păstrez doza săptămînală de rîs. În umor nu e ca în fotbal – poţi să ţii şi cu Steaua şi cu Dinamo, fără să te scuipe nimeni.

Titlul de prima pagină care mi s-a părut cel mai strălucit din istoria Academiei Caţavencu este cel apărut după prima tentativă de a reveni în România a Regelui Mihai, în 1992 (cînd Iliescu nu l-a lăsat să intre în ţară). Redau din memorie titlul cu litere mari, roşii: „Pe Aeroportul Otopeni, Iliescu s-a purtat ca pe pista mă-sii”. Un alt titlu care m-a făcut să rîd cîteva săptămîni a fost „Adevărat a demisionat!”, după demisia lui Virgil Măgureanu de la conducerea S.R.I., petrecută în săptămîna Paştilor lui ’97. Le pun în cutia cu amintiri, alături de multe altele, o sigilez şi pun cheia bine. Altceva nu am ce să fac.

După ce m-am mutat din România, mi s-a făcut dor nu de mici, sarmale şi iarba verde de acasă, ci de Caţavencu (şi Dilema) în ediţie de print. Nu-mi rămîne decît să sper ca cineva să aibă răbdarea şi nebunia să scaneze toate numerele şi să facă o arhivă on-line. Pentru un proiect de o asemenea amploare s-ar putea obţine chiar finanţare europeană.

Revista Academia Caţavencu a fost vîndută la licitaţie, dar oamenii din redacţie au decis să plece. Mi-e greu să cred că brandul va putea merge mai departe fără ei. Le doresc succes în noul lor proiect jurnalistic! Îi rog să-şi păstreze umorul, să ţină spiritul sus şi, dacă se poate, să facă bani suficienţi din afacerea asta fără să-şi vîndă sufletul. Partidele şi mogulii trec, umorul şi rîsul rămîn.

Lucian Cremeneanu