Japonia e o ţară greu de înțeles. Oricît ai încerca să eviţi comparațiile cu România, acestea îţi apar mereu în faţă, ca un boomerang de care încerci în zadar să scapi. Îţi apar de oriunde, la fiecare pas, la fiecare colţ de stradă, în fiecare privire. Ele nu fac altceva decît să adîncească hiatusul dintre două civilizații, două culturi, două modele sociale, două normalităţi complet opuse. Am încercat să nu le fac, pînă cînd am realizat un adevăr simplu şi ironic – tocmai definiţia complet diferită a „normalului” dintre România şi Japonia mă face să savurez fiecare clipă.

Vă invit la o călătorie de două săptămâni în Japonia, o călătorie în care, ca de obicei, v-am luat cu mine. O călătorie ce s-a încheiat, dar care continuă încă. Un drum la care visam de mulţi ani şi pe care l-aş continua oricând, până la finalul kilometrilor şi al banilor.

Mini-serialul pe care îl încep azi, neîncărcat de date istorice, geografice sau economice, nu are pretenţia adevărului absolut şi complet. De fapt, nu are nicio pretenţie. El spune doar o poveste subiectivă, o dezordine de observaţii, întâmplări şi revelaţii strict personale, o seamă de trăiri cu toate simţurile şi câteva decupaje dintr-o imensă realitate, făcute cu aparatul foto.

Nu am pretenţia că am desluşit mare lucru, dar am încercat teribil să văd şi să înţeleg. În fond, viaţa e aşa cum o vedem, nu?

Va urma

Lecţia japoneză (II) – Aproape de viteza sunetului