Plecarea ne-a fost dată puţin peste cap. Din cauză că zborul Bali – Singapore a întîrziat o oră din pricina vremii nefavorabile, am ratat zborul de noapte spre Tokyo. Dar asta nu e o problemă gravă în lumea civilizată. Pe aeroportul Changi din Singapore, chiar la ieşirea din avion, un angajat de la Singapore Airlines ne aştepta cu voucherul pentru cazare la hotel, taxi dus-întors şi mic-dejun (totul pe cheltuiala companiei), plus biletele pentru zborul de a doua zi şi o mulţime de scuze.

Pentru mine, schimbarea zborului a fost cu noroc. Am nimerit în cel mai mare avion de transport pasageri, uriaşul A380-800, cu care îmi doream de cîţiva ani să călătoresc. O excepţională maşinărie de 375 de milioane de dolari, atît de silenţioasă la decolare, încît, la un moment dat, m-am îngrijorat că n-are suficientă viteză pentru desprindere. A fost prima dată cînd am depăşit pragul de 1.000 de km pe oră (1.035 a fost viteza maximă, adică vreo 0,85 Mach). Zbor impecabil, confort OK, dar parcă un pic cam înghesuite scaunele. După 6 ore şi jumătate de zbor lin, avionul ne-a lăsat pe aeroportul Narita, după care s-a avîntat deasupra Pacificului, spre Los Angeles.

Aeroportul Internaţional Narita este o foarte potrivită carte de vizită a Japoniei – suficient de mare, dar fără risipă de spaţiu, eficient şi curat, cu toate dotările necesare, fără luxuri inutile, cu angajaţi disciplinaţi şi nezîmbitori, cu engleză minimală sau deloc. Coada de la intrare în ţară a dispărut mai repede decît coada ursului din poveste, iar bagajele de la cală au ajuns pe bandă înaintea noastră. Am trimis un gînd de recunoştinţă (pe bune) Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti, pentru faptul că turiştii români nu mai au nevoie de viză, şi, după cîteva bîjbîieli, am pornit către marele oraş. Cîte becuri colorate am văzut pe străzi si peste cine am dat la hotel, vă spun în episodul următor.

Va urma

Lecţia japoneză (III) – Luminile oraşului