– Să fii acasă la ora 7, mi-a poruncit mama.

– Bine bine, am zis eu ridicând praful în urma mea.

Era prin ’84-’85. Cenaclul Flacăra ajunsese la Beiuş, iar toată suflarea tinerească validă era pe stadion. Atmosfera era incredibilă, aerul era încărcat de electricitate. Nici la sosirile celui mai aplaudat fiu al poporului nu fusese atâta lume. Spectacolul începuse la 4, Păunescu a venit la microfon pe la 7 seara, după multiple pălinci cu oficialii locali, iar concertul a mai început o dată. Plecatul la 7 era, oricum, o utopie din start, aşa că am ajuns acasă pe la 11. Am încasat-o previzibil de la mama, dar nu mi-a păsat. Eram fericit.

O bucată din fericirea aceea am căutat-o aseară, la concertul Magdei Puskas, una din vocile cenaclului care m-au marcat cel mai tare. Prezentă pentru a patra oară la Oradea în ultimele 7 luni (!!!), folkista a reuşit să adune, totuşi, vreo 30-40 de spectatori dispuşi să renunţe la confortul unei terase pentru a o asculta într-un spaţiu închis şi cam călduros.

Cântatul în pub e pentru artiştii puternici. Trebuie să se lupte cu semi-atenţia, cu fumul de ţigară, cu zgomotul tacâmurilor, cu vorbitul tare, cu umblatul de colo-colo, cu hohote de râs în momente nepotrivite. Magda Puskas a fost suficient de puternică să ignore toate acestea şi să-şi vadă de treaba ei. „E cam cald aici. Nu putem deschide geamurile?” a întrebat de la microfon. „Să le deschidem, dacă vrei să vină primarul Bolojan să scoată cablurile din priză”, i-am răspuns în gând. Concertul a continuat cu ferestrele închise, fără nicio briză de aer condiţionat.

Ca toţi folkiştii care se respectă, Magda Puskas nu cântă pe texte, ci pe poezii. Adrian Păunescu, Romulus Vulpescu sau George Stanca sunt doar câţiva dintre autorii cântaţi aseară. „Din copilărie”, „Absurda ninsoare”, „În fiecare zi”, „Mi-e bine, mi-e jale”, „La o cană cu vin” i-au bucurat pe nostalgicii de la mese. Magda nu şopteşte folkul. Îl strigă, iar vocea o ajută din plin. Această Cyndi Lauper a României ne-a demonstrat că putea cânta foarte bine şi fără sonorizare (sonorizare ce mi s-a părut mai degrabă deranjantă).

Alături de Florin Ştefan, foarte talentatul chitarist al grupului Semnal M, şi alţi doi instrumentişti mai discreţi, artista şi-a recapitulat repertoriul într-un mod destul de armonios. După primele 10 melodii, tocmai când mă aşteptam să fie scoasă artileria grea de hituri, am fost poftiţi în pauză. Aşa a prins-o pe artistă miezul nopţii pe scenă, iar pe noi în sală, tot mai puţini, tot mai puţini.

Partea a doua a spectacolului ar fi putut fi mult mai agreabilă, dacă artista nu şi-ar fi propus prea multe. După o deschidere instrumentală de Paco de Lucia şi câteva cântece din folkul american („Blowin’ in the wind”, „Where have all the flowers gone”, „Dust in the wind”), recitalul a luat-o la vale prin cântecele Mariei Tănase, a trecut prin Edith Piaf şi s-a împlântat în două cântece tradiţionale ungureşti, superbul „Tavaszi Szél” fiind unul dintre ele.

Tocmai când începeam să mă simt ca la nuntă şi mă îngrijoram că urmează „Puşca şi cureaua lată”, Magda Puskas a pomenit-o pe fosta sa colegă din Partaj, Tatiana Stepa, şi dădea semne că revine la cântecele pentu care venisem. Eram însă pe scări, în drum spre casă, mai degrabă obosit decât relaxat din cauza unui concert prea lung şi prea târziu, în care, ca într-un cocktail neinspirat, s-au amestecat prea multe ingrediente.

Am înţeles de la prieteni că finalul a ridicat publicul în picioare. Era şi normal. Trebuia doar să se întâmple o ţâră mai repede.

Lucian Cremeneanu

Dacă vreţi să ascultaţi cântecele Magdei, vă recomand să accesaţi excelentul ei site oficial magdapuskas.com.