Gyula e o localitate în Ungaria, la o oră de mers cu maşina de Oradea. Are în centru o cetate unde, în fiecare vară, se organizează un festival de jazz şi blues. Anul acesta a fosta noua ediţie. Şi, totodată, prima la care am ajuns şi eu. O experienţă nepermis de diferită faţă de festivalurile din România, fapt pentru care m-am certat pentru absenţa de la primele opt ediţii.

20 iulie 2014

Când eşti într-o maşină plină cu oameni cărora politicos li se poate spune melomani, iar mai sincer şi apropiat de realitate obsedaţi de muzică, e limpede că discuţiile se învârt doar în jurul concertelor şi al festivalurilor, iar timpul şi kilometrii zboară. La graniţă, vameşul ungur insistă un pic mai mult asupra buletinelor noastre. „Mergem la un concert de blues la Gyula”, le explicăm. „Dar unde vă sunt instrumentele”, întreabă serios vameşul. Râdem vreo 3 kilometri şi ajungem aproape fără să ne dăm seama.

Orăşelul e contaminat de liniştea şi lenea unei după-amieze de duminică în miez de vară. Cetatea mică şi cochetă e amplasată în mijlocul unui parc. La terasa de lângă bem o bere locală în aşteptarea intrării. Mai sunt 30 de minute până la începere, iar parcul e cam gol. „Se pare că va fi mai puţină lume decât anul trecut”, spune Daika Attila de la Radio Transilvania, prietenul care ne-a adunat. Dar, din fericire, uneori mai greşeşte şi el!

Cu 15 minute înainte de ora de începere trecută pe afiş, 19:00, oamenii încep să apară din toate direcţiile. Intrăm şi noi. În curtea cetăţii s-a instalat o tribună mobilă în trepte, care asigură vizibilitate excelentă din orice punct. Mă bag sub ea. Primele rânduri sunt la un metru de pământ, în timp ce ultimele sunt la aproape 10 metri înălţime. Totul pe o structură metalică, treabă profesională. În România, problema s-ar fi rezolvat simplu cu nişte scaune direct pe sol şi gâturi întinse de pe rândurile din spate.

În puţin timp, curtea cetăţii e aproape plină. „Să vezi punctualitate”, mai zice Attila. „Dacă la 7 şi zece, directorul festivalului nu va fi pe scenă, mă voi declara dezamăgit.” Greşeşte din nou. Simpaticul director rotofei cu barbă aurie şi straie negre intră pe scenă fix la 19:00. Salută publicul, prezintă programul şi introduce prima trupă. Astfel că după nici 2 minute suntem deja la primul solo de chitară.

Pribojszki Mátyás Band cântă împreună de vreo 20 de ani. Recitalul lor este clasic, corect şi energic, vocalistul suflă bine şi în muzicuţă, vorbeşte cu publicul între melodii, face glume. Porumbeii întorşi la cuiburile lor de sub acoperişul cetăţii par miraţi să găsească atâta lume acasă. Se cântă pe ceas. După fix 50 de minute, muzicienii salută şi ies. Se întorc însă pentru un bis.

Doar 10 minute durează schimbarea scenei pentru următoarea trupă. Kéknyúl Hammond Band (kéknyúl = iepure albastru) domină cadrul cu o clapă Hammond veche de vreo 70 de ani, mare cât o cabină de tir. Vocalistul Andrew Hefler este  uscăţiv şi relaxat în atitudine, vocea îi bate un pic înspre Jamiroquai. Vorbeste perfect şi engleza, şi maghiara. Cum e posibil aşa ceva? S-a născut în Germania din părinţi americani, după care s-a mutat în Ungaria. Aha! E şi actor, a jucat în câteva filme americane recente. Împreună cu cei trei suflători trupa sună atât de complex, încât poate apărea şi la un festival de jazz, şi la unul de funk, şi la unul de soul.

Urmează probabil cel mai aşteptat muzician al serii: Tátrai Tibor, o legendă a rockului şi blues-ului maghiar. Are 62 de ani, a activat până acum în vreo nouă trupe şi nu dă semne că ar vrea să se oprească din cântat. Astă seară evoluează cu Magyar Atom. Tátrai apare cu un guler cervical în jurul gâtului. E în recuperare după un grav accident de maşină suferit acum câteva luni. La chitară ritmică şi voce are un bătrânel simpatic cu plete şi mustaţă albe şi voce seacă. La tobe, excepţionalul Solti János, un fost coleg din Hobo Blues Band, fără de care Tátrai n-ar putea face ceea ce face.

Viaţa de coardă pe chitara lui Tátrai Tibor nu e deloc uşoară. Una cedează chiar la piesa a doua. Totuşi soloul e dus până la capăt. În timp ce chitaristul se retrage să o schimbe, moşuleţul simpatic improvizează un „Mercedes Benz” acapella pentru a umple momentul, act de mare curaj pentru cineva cu o voce atât de limitată. Dar o face cu mult suflet. Apoi rafalele chitaristice ale lui Tátrai continuă. Fără alte victime printre coarde, dar cu câteva în rândul urechilor. Pare că, atunci când a fost chemat, a spus: „Vin să cînt doar dacă îmi daţi chitara la maxim.” Un recital ca un uragan, plin de virtuozităţi, ostentativ, impresionant.

Tocmai când vroiam să-l penalizăm pentru lipsa de sensibilitate, ne trage un „Little Wing” (Jimi Hendrix) de mare fineţe şi delicateţe prin care îşi spală toate păcatele. „Merita să venim şi numai pentru piesa asta”, spune amicul Andi Moroşanu de pe scaunul de alături. Ceilalţi dăm din cap a aprobare cu toţii, ca oile.

În pauză discutăm despre soarta blues-ului. „Tinerii nu-l mai ascultă. În 30-40 de ani va muri”, opinez, pesimist. Însă lumea muzicii e mare şi plină de surprize. Trupa italiană Luca Giordano Band pare capabilă să ducă steagul blues-ului mai departe, cu prospeţime, veselie şi inflexiuni generoase din genuri conexe. Publicul uşor obosit e molipsit instant cu bună dispoziţie încă de la prima piesă. La chitară, excelentul Luca Giordano (nu, nu pictorul din perioada barocă) e un Roberto Benigni mai tânăr, cu aceeaşi alură şi freză. Aflăm că formaţia şi-a pierdut chitaristul anul trecut, când Eric ‘Guitar’ Davis a fost împuşcat mortal în Chicago.

Spuneam că lumea muzicii e plină de surprize? Staţi să vedeţi!

De la piesa a doua apare pe scenă senzaţia serii – saxofonistul american Sax Gordon, din Boston, Massachussets. Trebuie să-l vedeţi măcar o dată în viaţă! Un saxofonist, vocalist şi entertainer cum e greu de găsit, explicaţia perfectă pentru faptul că mama entertainmentului e în America (şi e mereu gravidă, aş adăuga). Când nu suflă în saxofon, cântă cu vocea. Când nu cântă, şi nu suflă în muştiuc, dansează sau spune o povestioară cu o voce care aduce puţin a Elvis Presley.

Suflă în sax cu uşurinţa unui compresor industrial. Nu reuşesc să-mi dau seama când respiră. Iar instrumentul pare o jucărie în mâinile lui. „Savin’ up” (scrisă de Bruce Springsteen pentru saxofonistul Clarence Clemons), „Low consideration” de la Jimmy Burns, „Shake your money maker” a lui Elmore James, plus câteva cântece de-ale sale sau de-ale trupei italiene, au transformat finalul serii de blues şi al festivalului din cetate într-o fericire generală.

Publicul, care a plătit 3800 de forinţi (55 de lei) pentru seara de blues, mi s-a părut cunoscător şi serios, poate un pic prea cuminte şi reţinut pentru exuberantul recital de la final. Organizarea a fost foarte bună, gradul de civilizaţie ridicat, ordinea trupelor a fost perfect aleasă, într-un crescendo bine gândit, iar punctualitatea… de-a dreptul enervantă.

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=Ta-4oMZx0AI]

Lucian Cremeneanu