Etichete

, , , , , , , ,

in-afara-jocului

Piesă înscrisă în concursul FITO 2014, Festivalul Internaţional de Teatru Oradea

Spectacolul „În afara jocului” m-a chinuit mai tare decât i-a chinuit semifinala Brazilia – Germania pe brazilieni. Am luat tot atâtea goluri în stomac, 7, şi aveam senzaţia că nu se va mai termina niciodată. Plus că am ieşit de pe teren înainte de final, terminat psihic.

În ciuda unei scenografii impresionante, făcută cu un mare efort logistic (piesa s-a mutat de la Sala Studio la Casa de Cultură a Municipiului, unde s-a montat o scenă imensă), spectacolul a pierdut la puncte pe toate celelalte planuri. Înghesuit între câteva rânduri de scaune mai apropiate decât într-un avion low-cost, privind printre două coafuri generoase, n-am avut altă opţiune decât să inventariez chestiile enervante.

Rareori mi-a fost dat să văd personaje mai slabe şi neconvingătoare ca cele două personaje masculine de pe scenă. Ca bonus, amândoi bărbaţii au avut intonaţii atât de ardeleneşti, încât ziceai că piesa a fost preparată în laboratoarele de patiserie de la Dej, nu la Teatrul „Mihai Eminescu” din Timişoara.

Nu ştiu de ce a trebuit să asistăm pe viu la schimbarea scutecului unei femei care trăieşte în scaun cu rotile. I-o fi fost teamă regizorului Ion-Ardeal Ieremia că altfel n-am înţelege cum e viaţa unei persoane cu handicap? Sau a vrut să ne arate explicit cât de mult se umilesc românaşii noştri prin străinătate îngrijindu-i pe bătrânii bolnavi?

Probabil că orice piesă de teatru trăieşte o mică frustrare că nu e film de cinema, altfel nu-mi explic de ce s-a exagerat atât de mult cu coloana sonoră, mai generoasă decât în multe pelicule pentru marele ecran. Obositoare şi cel mai adesea inutilă!

Scenariul spaniol a fost ca un cocktail preparat de un nevăzător care a pus în blender tot ce i-a picat în mână: criza economică, obsesiile materne, impotenţa paternă, dragostea de fotbal, iubirea pentru propriul copil, visele părinţilor pentru viitorul odraslelor, gândurile criminale faţă de părinţi, slăbiciunea pentru filmele porno, ura obligatorie faţă de soacră, pasiunile interzise, sexul fără acordul părinţilor, drama celui plecat de acasă, trădările în cuplu.

Şi pentru ca toate cele de mai sus nu erau suficiente, piesa a durat două ore, din care ultimele 30 de minute au fost un calvar. În loc de final, totul se complica, de parcă o nouă piesă era gata să înceapă. Cu 10 minute înainte de sfârşit am cedat şi, pentru prima dată în viaţa mea, am ieşit de la o piesă de teatru înainte de final. Îmi cer scuze actorilor. Singurele bile albe le acord scenografului Mihai Vâlu şi Mariei-Paula Frunzetti, interpreta bunicii în scaunul cu rotile.

E limpede că regizorul s-a străduit foarte mult şi a vrut să facă prea multe. Dar, cel mai adesea, prea mult nu înseamnă şi prea bine. Cu puţin periaj, piesa ar putea fi fi adusă la o dimensiune suportabilă, poate chiar plăcută. Mult succes pe viitor!

Lucian Cremeneanu