Etichete

, , , , , , , ,

Meserii si fundaturi [by Richard Balint]

Foto: Richard Balint

Până când regizorul nu a dat undă verde nu s-a putut intra în sala de spectacol. Am stat în soarele după-amiezii până când am primit semnalul. Curând ne-am pomenit într-o beznă aproape totală. După ce ne-am adaptat vederea am descoperit un decor minimalist spre mizerabil, în perfectă armonie cu ruina Morii Răsărit: flacoane de plastic, cutii de bere turtite, hârtii şi ziare mototolite. Am păşit grijulii să nu deranjăm, am trecut pe lângă un pupitru cu microfon şi ne-am ocupat locurile mai tăcuţi decât de obicei. Uşa de fier s-a închis cu zgomot, semn că spectacolul poate să înceapă.

Patru bărbaţi împărţiţi în perechi stau de vorbă alternativ aşezaţi pe nişte lădiţe de lemn. Au mult timp liber, iar cei care suferă de genul acesta de tihnă au discuţii interesante, amuzante, chiar filosofice. Unul are drag de şefa lui, altuia i s-a pus pata pe o profesoară, al treilea ar vrea să muncească, iar al patrulea nici nu vrea să mai audă de muncă. Între scene, trec pe la microfon ca să spicuiască dintr-un articol apărut pe vice.com despre cei 110.000 de absolvenţi de facultate produşi anual de universităţile din România, mulţi dintre ei şomeri cu studii superioare.

Piesa „Meserii şi fundături” e scrisă de poetul şi dramaturgul Mihai Ignat, conferenţiar la Facultatea de Litere din Braşov. Regizorul spectacolului este actorul orădean Eugen Neag, aflat la prima încercare regizorală. Îl ştiţi din Leonce şi Lena (el este prinţul Leonce) sau din trupa de umor Impro Paţan. Stă într-un capăt al rândului şi îşi muşcă unghiile. Are emoţii mai mari decât actorii cu care a muncit în ultimele luni. Când o doamnă din rândul I răspunde la telefon e gata să o ia de ceafă. Dar madama închide la timp şi scapă.

Suntem 33 de oameni în public, cu tot cu regizor, luminist şi cameraman. Spectacolul durează 40 de minute şi se termină brusc, în coadă de peşte. Cei patru actori, din care doar unul a mai fost pe scenă până acum, se relaxează. S-au descurcat bine şi zâmbete înfloresc pe feţele lor. Culmea, în public sunt mai mulţi actori decât pe scenă. Se aplaudă cu entuziasm, se strigă „Bravo”, se împart felicitări, apoi mulţimea se dispersează. Rămân singur în curtea inundată de soarele arzător. După câteva minute ies şi actorii, cărând lăzile de lemn şi sacii de plastic în care se află decorul.

O maşină albă îi aşteaptă. Înainte de a urca, îşi aprind câte o ţigară. „Mamă, ce cald îi!”, exclamă tocmai cel mai puţin văzut de soare. Ţigările îşi împletesc fumul cu câteva gânduri răzleţe. Un individ în uniformă le întrerupe momentul de reverie: „Gata, băieţi! Hai să mergem!”. Regizorul dă mâna cu ei şi îi asigură că se vor mai vedea. Apoi actorii de ocazie urcă în duba penitenciarului. Până la puşcărie le-au mai rămas câteva minute de libertate, în care vor putea trage cu ochiul la oraş printre zăbrele. Mai au de executat câţiva ani pentru complicitate la trafic de droguri, proxenetism, furt calificat sau înşelăciune. Dar de înşelăciune artistică nu-i va putea acuza nimeni, niciodată…

Lucian Cremeneanu

Anunțuri