Etichete

, , , , , , , , ,

Când am ieşit întâia oară din ţară, în 1991, nu am simţit libertate, ci doar bucurie şi curiozitate. Dar atunci când am trecut graniţa în Ungaria prima dată după eliminarea controlului la frontieră, aproape mi-au dat lacrimile de emoţie. Ghereta părăsită a vameşilor mi-a rămas mult timp pe retină ca simbol al unei normalităţi de care nu avusesem parte până atunci. Graniţa este o insultă pentru spiritul uman, pentru calitatea noastră auto-asumată de fiinţe superioare. Dar marele rău pe care ni-l fac graniţele nu este că ne ţin separaţi, ci că ne învaţă să ne dezvoltăm propriile noastre graniţe.

Din Beiuşul meu natal s-a născut săptămâna trecută petiţia online „Nu vrem imigranţi în Ţara Beiuşului!”. 224 de oameni aderaseră la cauză până vineri, doar jumătate dintre ei alegând să-şi facă numele public. „Să nu le permitem politicienilor să ni-i vâre pe gât pe imigranţi! Nu îi vrem în Ţara Beiuşului! Nu îi vrem în Bihor!”, se spune în motivaţia petiţiei. Mesajele unora dintre cei care au semnat sunt în ton cu tradiţionala intoleranţă românească: „Refugiaţii să stea în Musulmania lor!”, „România să iasă din UE!” sau „Musulmanii demolează tot ce ţine de credinţa noastră religioasă”.

Încrâncenarea semnatarilor a pornit de la zvonul că în căminul Liceului Pedagogic „Nicolae Bolcaş” ar putea ajunge refugiaţi redistribuiţi din Europa. Culmea e că, în urmă cu 30 de ani, clădirea actualului liceu a fost transformată de autorităţile comuniste ale vremii în casă de copii, un alt tip de refugiaţi, proveniţi de mult mai aproape de noi. Inutil să specific că, pe vremea aceea, nu a existat nicio petiţie împotriva ideii. Coeziunea socială nu a funcţionat nici atunci, nefericiţii locatari ai casei de copii fiind consideraţi paria ai societăţii şi trataţi ca atare.

Acum, Primăria Beiuş a reacţionat prompt şi a emis un comunicat online: „Municipiul Beiuş nu poate şi nu va găzdui imigranţi sau refugiaţi nici în şcoli sau în alte spaţii de pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale ale municipiului, deoarece nu se întrunesc facilităţile pentru a se asigura condiţiile solicitate…” Poziţia Primăriei a fost lăudată şi tuturor li s-a luat piatra de pe piept. În acelaşi timp, Beiuşul arată ca Mica Sirie: trotuare distruse, drumuri făcute praf, şanţuri şi gropi la tot pasul, clădiri pestriţe, mizerie şi maşini parcate alandala. Pe deasupra, mai este şi izolat de restul judeţului de către obstacolul natural numit DN76.

În această perioadă a ridicării de garduri noi între ţări şi oameni, am avut ocazia să vizionez joi seară un film documentar despre o altă perioadă a istoriei noastre recente, în care est-europenii erau preocupaţi să dărâme umilitorul zid al Berlinului. Filmul maghiar „1989”, proiectat la Moszkva, în cadrul Kinedok, a prezentat într-un mod impresionant rolul activ pe care Ungaria l-a avut la căderea cortinei de fier, în vreme ce românii îşi manifestau dizidenţa discret, ascultând Radio Europa Liberă. Atât şi nimic mai mult! Dar azi, Europa Liberă nu mai există, continentul şi lumea s-au schimbat pe fast-forward, facem revoluţii doar pe internet şi ne batem în continuare cu aceleaşi graniţe. Propriile noastre graniţe.

Lucian Cremeneanu