Prietenul pe care l-am salvat de la moarte 1

O să-i spun X. Nici el nu ştie despre ce e vorba, iar dacă şi-o da seama, sper să nu-i fie cu supărare. Ne ştim de mulţi ani, dar mai bine ne-am cunoscut în ultimii 10. De vreo doi ani, însă, o răceală inexplicabilă şi-a făcut loc între noi, fără să ştiu de ce. Oi fi având şi eu o parte din vină, fără doar şi poate, dar…

Să vă povestesc întâmplarea.

Acum câteva săptămâni mă sună tata şi mă întreabă: „Ai auzit de prietenul tău X?” „Ce să aud?”, răspund tot cu o întrebare, în timp ce nişte fiori începeau să-mi dea târcoale. Când cineva te întreabă dacă ai auzit de cineva, urmează lucruri rele. „A murit”, îmi spune tata şi mă lasă lat, îngheţat, cu respiraţia oprită. După câteva clipe primesc detalii: beţie, căzătură în şanţ, lovitură la cap, comă, spital, deces. Mi-am zis că nu se poate aşa ceva şi am început să dau telefoane, să verific informaţia.

L-am sunat acasă şi nu a răspuns nimeni. Am mai sunat încă o dată, lung-lung până când apelul s-a întrerupt de la sine. Tot nimic. În mod normal nu te afectează prea tare când nu găseşti pe cineva la telefon, dar în momentul acela mi s-au înmulţit gândurile negre. Cu inima cât un purice am sunat-o pe mama lui.

Femeia micuţă, aflată la începutul bătrâneţii, dar energică şi mereu zâmbitoare, mi-a raspuns aproape veselă şi bucuroasă că mă aude. Tonul vocii ei m-a liniştit pe de-o parte, dar m-a şi înspăimântat („Dacă nu ştie? E posibil aşa ceva?”). „Ce mai faceti, cum mai sunteţi, ce mai ştiţi de X că nu ne-am întâlnit de mult? Şi-a schimbat cumva numărul de telefon?” Întrebări nevinovate ca să nu-i provoc un şoc. Nu ştia nimic.

Asta e de bine, mi-am zis şi am sunat imediat la locul de muncă a lui X. „N-a venit încă, trebuia să fie aici. Nu ştiu ce s-o fi întâmplat”, îmi spune un coleg de-al lui şi mă apucă din nou palpitaţiile. Îi las vorbă să mă sune când vine şi îi telefonez unui foarte bun prieten comun: „Ai auzit ceva de X?” „Ce?”, mă întreabă. „Ceva rău”, îi spun, evitând cuvintele tari. „Cât de rău?”, mă întreabă prietenul cu un început de îngrijorare. „Foarte rău”, zic. „Ceva de moarte?”, întreabă cu glas pierit. „Da!”… Linişte de câteva secunde după care reluăm discuţia. Nu aflase nici el nimic.

Continui cu telefoanele. Sun la un coleg de serviciu de-al lui X şi îi pun aceeaşi întrebare. Ca să nu-l mai sperii şi pe el, îi spun că am auzit ceva despre un accident. Nici el nu ştia nimic. Îmi zic că dacă nimeni nu ştie nimic, trebuie ca zvonul să fie fals. Gândul acesta m-a liniştit un pic. Sun din nou la serviciu la X. Mi se spune tot că n-a ajuns şi iar mă apucă teama. Am fumat o ţigară în mai puţin de 2 minute. Următoarea s-a aprins aproape singură şi s-a dus şi ea în câteva clipe. Nu mai ştiam ce să cred. Eram debusolat total, mă simţeam prizonier între două lumi, lumea cu X şi lumea fără el.

Aşteptam încordat să sune telefonul, dar nesimţitul se încăpăţâna să stea liniştit şi mut pe masă. Aşteptam să-mi spună cineva că ce îmi spusese tata nu e adevărat. Nimic! După alte 10 minute mai sun o dată la locul de muncă al lui X şi… îmi răspunde el!!! EL!!! Întârziase aproape o jumătate de oră (uitasem că are obiceiul ăsta) şi încă nu apucase să mă sune.

Niciodată nu m-am bucurat atât de mult să-i aud vocea. Dacă n-ar fi fost la serviciu l-aş fi ţinut o oră la telefon. Nu i-am spus ce lucru îngrozitor m-a făcut să-l caut, dar l-am invitat să vină pe la mine în week-end, să revedem împreună un film senzaţional, care ne plăcuse enorm atunci când l-am văzut prima dată şi care ne impresionase până aproape de lacrimi.

Voiam să transform vizita lui într-o celebrare a vieţii. Aveam senzaţia că învinsesem moartea, că-l smulsesem din ghearele ei în care fusese prizonier timp de o oră, atâta cât a durat starea mea de incertitudine. Voiam să-i cer scuze pentru răceala dintre noi şi pentru toate relele pe care i le-aş fi putut face vreodată cu cuvântul, cu fapta sau cu gândul. Mi-a promis că va veni.

Dar n-a venit.

(Publicat în 6 decembrie 2002, în Jurnal Bihorean)

P.S. Ulterior am aflat că păţania despre care îmi povestise tata i se întâmplase unui om cu acelaşi nume de familie cu al lui X. De acolo a pornit confuzia.

Lucian Cremeneanu