Aveam vreo 10-11 ani şi mă ocupam cu vacanţa de vară. Pe lângă fotbal, cealaltă pasiune majoră a vieţii mele era să-i fiu copilot tatălui în drumurile cu autobuzul. Aveam locul meu special în faţă, în dreapta şoferului. De acolo, mastodontul metalic alb-albastru părea gigantic şi îmi dădea impresia că acoperă toată lăţimea drumului. Doar prin miracole inexplicabile maşinile din sens opus treceau fără să se izbească de noi.

În ziua aceea, tata avea o cursă specială – ducea sportivii de la liceul Samuil Vulcan din Beiuş la un concurs naţional de atletism. Deşi aveam puţină febră de dimineaţă, iar mama n-a prea fost de acord cu plecarea, rugăminţile mele au înduioşat-o şi mi-a acordat viza. După câteva ore eram într-o pădure de lângă Baia Mare, unde urma să aibă loc concursul. Cineva, nu mai ştiu cine, probabil unul dintre profesorii de sport de la liceu, a avut o idee năstruşnică: „Nu vrei să alergi şi tu la cros?”

Pe vremea aceea, mersul pe jos mi se părea teribil de plictisitor şi mă deplasam mai mult prin alergare. Aşadar eram iniţiat. M-au apucat emoţiile şi tremuriciul, dar cum provocarea era imensă am acceptat. Mi-au lipit numere de concurs pe maieu, m-au înscris pe listă şi la ora stabilită eram la linia de plecare, alături de alte câteva zeci de copii de la cluburi de atletism din mai multe judeţe.

Pe locuri, fiţi gata, start!

Băieţi şi fete de vârste diferite am zbughit-o prin pădure într-o cursă mixtă de 1.500 sau 2.000 de metri, nu mai reţin exact. Frânghii legate de copaci, indicatoare şi comisari ne ghidau pe traseu. După câteva sute de metri, distanţele dintre noi au început să se mărească. Spre surprinderea mea, mulţi rămăseseră în spate, în timp ce câţiva mai cu moţ erau mult în faţă. Fără să am habar cât mai e de alergat sau pe ce loc sunt, am continuat să gâfâi, parcă tot mai singur în liniştea pădurii.

La un moment dat, am auzit voci şi strigăte, semn că că nu mai era mult până la linia de sosire. Dar în spatele meu cineva tropăia tot mai aproape. N-am întors capul de teamă să nu pierd din viteză sau să mă împiedic. Însă, la coborârea unei pante mai abrupte, am alunecat şi, fatalitate, m-am dat de-a berbeleacul. Cel din spate m-a depăşit ca vântul. M-am ridicat imediat şi am rupt-o la fugă după el. Dar nu l-am mai ajuns.

Am trecut linia de sosire în aplauze, fără să ştiu că eram pe locul 5! În timp ce tata mă strângea în braţe, fericit de performanţa mea neaşteptată, am izbucnit într-un plâns cu sughiţuri. Eram frustrat pentru căzătură. Pierdusem prosteşte un loc şi asta mă durea mai tare decât ar fi trebuit să mă bucure faptul că fusesem la mustaţă de podium.

Acum vreo doi ani, tata şi-a amintit întâmplarea:

– Auzi, mă, tot vreau să-ţi spun ceva de câteva zile.
– Ce?
– Mai ţii minte când ai fost cu mine la Baia Mare de ai alergat la cros?
– Da, cum să nu? Atunci când am ieşit al cincilea. Ce-am mai plâns!
– Tu ştii cine a câştigat cursa aia?
– Cine?
– Gabriela Szabo.

Lucian Cremeneanu