L-am întâlnit pe jurnalistul, scriitorul și dascălul universitar Florin Ardelean la concertul aniversar Celelalte Cuvinte – 35 de ani. Am realizat că nu l-am mai văzut vreodată la o cântare în Oradea. Și, pentru a marca premiera, l-am rugat să scrie și el, tot în premieră, o cronică de concert. Vă invit să o citiți.

De unde să prind firul? Vorba unui personaj, „să termin, mă pricep, da’ cu preludiul stau prost”. Sunt un sedentar incurabil, aşa că nici nu ştiu cum am ajuns acolo. De fapt, ştiu! E vorba de chestii care ţin de fondul atât de particular şi restrâns al prieteniilor mele. Călin Pop.

Nu am numărat momentele memorabile ale vieţii. Ştiu, însă, că unul s-a consumat aseară – am stat la masa Regelui. Nu, nu a fost Gică Hagi, nici Ferdinand Întregitorul. Şi nici măcar nu a fost meritul meu, ci al lui Florin Budeu, organizatorul concertului. Neavând masă rezervată, m-a pus pe locul rezervat unui menestrel (reamplasat ulterior), la masa lui… Dan Andrei Aldea. Ei da, am stat aproape două ore lângă el.

Oarecum copleşit şi tembel, i-am spus chiar la început că mi-a plăcut şi că îmi place şi acum Pasărea sură. S-a uitat la mine o secundă-două şi mi-a spus ceva, nu contează ce. Nu voi şti niciodată cât sarcasm am trezit în Sfinx prin întrebarea mea. Apoi, m-am lecuit. Aş fi vrut să-i mai spun că trupa lui mi-a plăcut mai mult decât cea a lui Nicu Covaci, dar m-ar fi crezut un mincinos pus pe linguşeală. Aşa că am tăcut înţelept, a început concertul şi…

Şi pentru că în faţa mea era un zid ce ecrana complet scena, am pornit motorul de căutare. Memoria. Da, memoria s-a aprins repede şi am putut vedea scene diverse, un adevărat spectacol paralel cu cel ce tocmai se consuma. Nu bine am sorbit trei înghiţituri din sticla de bere, că o mână fulgerătoare a luat-o (a fost momentul misterios al serii!).

Memoria, aşadar, văzându-şi d’ale ei, în atmosfera foşgăită a localului, cu subrete asudate, cu platouri cu pizza dansând în aerul incert, cu dinamica unui spaţiu ce nu-mi era deloc familiar. M-am reîntâlnit, astfel, în fantasmele puse la lucru, cu un băiat de 12-13 ani, aşezat pe laviţa din faţa casei bunicilor lui, entuziast, oprindu-mă şi spunându-mi vrăjit cum înregistrează melodii compuse de el (chitara solo, basul şi ce-o mai încăpea într-un cântec, şi cum apoi le suprapune pe o bandă, mixând sunetele).

Mă uluia entuziasmul lui şi-l invidiam, pentru că eu nu ştiam decât să citesc, iar câteodată cărţile nu erau cele care ar fi trebuit să fie. Aşa a intrat Călin în memoria mea rurală. Mai apoi, după 30 de ani, am făcut cu el două sau trei emisiuni la televiziunea locală TVS Oradea şi am fost surprins să descopăr un om matur cât se poate de chibzuit, de aplicat spre vocaţia lui, de raţional, cu totul opus modelului de rocker pe care mi-l imaginasem. Mi-am adus aminte şi de concertul de la Teatrul Regina Maria, cel aniversar, la 25 de ani, de faptul că lui Călin i-a plăcut mult cum a ieşit montajul la care a lucrat şi el alături de editorii de imagine din studio.

Ei da, nu puteam să nu-mi amintesc de adolescenţă, mai precis de faptul că la cantina liceului nostru a cântat trupa Phoenix. Nu fabulez! Chiar aşa a fost. Am dansat la discotecile organizate acolo cu muzică live cântată de Covaci, Baniciu, Ţăndărică şi Kappl, iar sunetele scoase de boxele Marshall făceau să-mi tremure pantalonii evazaţi. Ba chiar pot spune că ultimul concert al Phoenix-ilor a fost dat în cantina liceului nostru (le plăcea la Pădurea Verde, unde era amplasat, în Timişoara, Liceul Silvic).

În primăvara lui 1977, Nicu Covaci se întorsese în România pentru câteva zile, cu treburi diverse. Duminica a cântat în cantină, iar o zi-două după, i-a băgat pe băieţi în boxele Marshall şi i-a trecut clandestin prin vamă (Baniciu nu a vrut să plece). Mi-am mai adus aminte, că timp am avut, de felul cum am ascultat dublul LP, Cantafabule, cu fire trase de la dulia becului din tavan, pentru că în căminul nostru sordid se tăiase curentul la prize…

Ce vremuri şi ce parfum de rock! Constat că, de fapt, nu vorbesc despre concert, ci despre mine! Nu-i nimic. Indiferent despre ce scrii, te scrii pe tine.

E bine să nu vezi, ci să auzi. Nu ies aproape deloc şi nu particip la evenimente muzicale. În spaţiul meu singular exersez trei capricii – citesc, ascult muzică şi scriu (ordinea e cea corectă!). Nu e o laudă, ci o fatalitate. Acu’ vreo 12-13 ani am fost la un concert, la fostul Chanson Cafe, unde a cântat o trupă condusă de un amic minunat, Dutka András. Am stat chiar lângă podium, dar s-a întâmplat să nu văd mai nimic. Din cauza fumului de ţigară, m-au usturat ochii şi m-am cărat de-acolo. Şi nici măcar nu avusesem prilejul să-mi declanşez motorul de căutare. De aceea s-a format un blocaj. Fumul de ţigară m-a ţinut departe de localuri (bine a făcut!).

Totuşi, ce am văzut aseară? Oameni posedaţi (nu imberbi, ci mulţi ieşiţi din prima tinereţe). Nu neapărat de muzică, de sunetele ce reverberau în spaţiul închis, ci de ceea ce preexista în ei. Băieţii ar fi putut cânta chiar la cutii de conservă goale, şi tot ar fi reuşit să-i extazieze pe cei ce ştiau că există iarbă prin păr. Cuvintele îi bântuiau pe toţi pentru că toţi, aseară, am pus de-o memorie colectivă fabuloasă. Asta a fost extraordinar! Nu mă întrebaţi de sound, de felul cum au interpretat piesele, de falseturi sau de recitative glorioase. N-am ureche muzicală. Nu ştiu nimic.

La urma-urmei, mă şi întreb – unde am fost eu aseară, între orele 20-23:15? Bătu-mă soarele! Oare aşa începe alzheimer-ul?

(Sâmbătă, 18 februarie 2017)

Florin Ardelean