Etichete

, ,

Mă doare inima când văd oameni morţi pe stradă. Mă doare şi mai tare când e vorba de tineri. Sufăr când îmi văd semenii aşa, indiferent dacă au păţit-o de la inimă, de la cap, de la un accident ori dacă şi-au făcut-o cu mâna lor. Dar fotografiile surprinse după accidentul de săptămâna trecută, de pe strada Transilvaniei, în care un motociclist şi-a pierdut viaţa, m-au făcut să mă doară inima şi mai tare decât de obicei.

Mai dureroasă decât vederea corpului inert al nefericitului întins pe asfalt a fost imaginea gloatei care asista, de la câţiva metri, la eforturile paramedicilor de a-l resuscita. Fără o fărâmă de respect în faţa suferinţei unei fiinţe umane, şacalii entertainmentului gratuit de pe margine se înfruptau copios din drama ce se producea în timp real în faţa lor. Le lipseau doar seminţele, popcornul şi flacoanele de bere. Accidentul îi luase pe nepregătite şi n-au mai avut timp să treacă pe la ABC.

Desensibilizarea şi resălbăticirea omului, întreţinute magistral de mass-media vizuală, dau rezultate. Când nu mai faci distincţia între un program TV şi realitate, o imagine precum cea de care pomeneam mai sus devine perfect explicabilă. Actorii nu te văd când salivezi la rănile lor însângerate, subiecţii ştirilor nu te văd cum mănânci urmărind povestea unei triple omucideri, femeile abuzate nu te văd rânjind din fotoliu la poveştile lor.

Dar pe stradă, în balta de sânge de la picioarele tale de biped insensibil, oamenii sunt reali, la fel ca tine. Sunt oameni care mor. Oameni care nu se mai pot mişca, nu mai văd, nu mai aud, dar care, probabil, încă simt.

Să stai pe stradă cu mâinile în sân şi să priveşti ca la bâlci ultimele secunde din viaţa cuiva este mai mult decât cruzime, e de-a dreptul complicitate la omor. Setea de sânge şi senzaţional e atât de mare încât, dacă s-ar vinde bilete la astfel de evenimente, idioţii le-ar cumpăra cu ultimii bani din buzunar. Sunt aceleaşi specimene care întorc capul după fiecare Salvare în speranţa că e una transparentă, în care se poate zări agonia cuiva. Sunt aceiaşi oameni care, dacă sălile de operaţie şi saloanele de terapie intensivă ar avea ferestre imense la stradă, ar sta ziua întreagă cu nasul lipit de geam.

Omule-televizor care umbli pe stradă cu telecomanda în mână, în astfel de situaţii, cel mai bine e să pleci de acolo! Învinge-ţi curiozitatea morbidă şi du-te! Dacă, totuşi, vrei să te implici cumva, cumpără o floare, aşaz-o pios pe caldarâm şi pleacă! Un om care tocmai pleacă dintre noi are nevoie de compasiune şi de discreţie, căci e în faţa unei întâlniri despre care i s-a împuiat capul că e cea mai importantă.

O soţie îngenuncheată ce tocmai şi-a pierdut soţul sau o mamă care îşi plânge fiul au nevoie de intimitate şi respect în acele momente. Privirile tale de telespectator profesionist ard ca nişte lasere, amplifică durerea şi lasă răni sufleteşti adânci. Aşa că, dacă nu poţi să ajuţi, fii bun şi pleacă! Sau, mai pe limba ta, scoate telecomanda din buzunar şi schimbă programul!

Lucian Cremeneanu

Anunțuri