25 Joi nov. 2010
Posted in Prostii
Anul trecut am inventat o glumiţă cu parfum de banc: Cum ar chema-o pe Yoko Ono dacă, prin absurd, s-ar căsători cu Bono? Răspuns: Yoko Bono. L-am plasat câtorva prieteni şi „ne-am râs”.
Anul acesta, prietenul meu Dan a găsit felicitarea de mai sus într-un magazin din Scoţia şi mi-a făcut-o cadou.
24 Miercuri nov. 2010
Posted in Întâmplări
Prin 2003, mă plimbam prin complexul studenţesc din Timişoara. Eram împreună cu câţiva oameni dragi, plus căţeluşa mea de atunci, Mica (mama lui Didi, pentru cunoscători). În timpul plimbării noastre a apărut un maidanez simpatic şi foarte comunicativ. După ce a patrulat puţin în jurul nostru, s-a apropiat de mine şi a început să muşte discret lesa în care o ţineam pe Mica. M-am distrat gestul lui, dar, după ce l-a repetat de câteva ori, i-am zis: „Bine, ia-o tu, să văd ce vrei să faci cu ea!” Şi i-am întins lesa. N-a stat deloc pe gânduri şi a apucat-o cu colţii. Urmarea a fost incredibilă. Am râs cum rareori mi-a fost dat.
După ce am reuşit să ne oprim din râs, am încercat să găsim o explicaţie a comportamentului maidanezului. Am avut două variante: ori maidanezii îi consideră fraieri pe câinii cu stăpân, ori, pur şi simplu, vroia să vadă cum e să ai câine.
23 Marți nov. 2010
Posted in Welcome to My Paradise
Etichete
Când am lansat cartea „Welcome to my Paradise” am uitat să spun povestea titlului. O fac acum, cu o întârziere de un an şi jumătate şi cu rugămintea de a fi iertat de „naşa” cărţii mele.
Verişoara fermecată, împreună cu fiul, tatăl şi zâmbetul
Terminasem de scris cartea, dădusem deja manuscrisul la citit editorului, domnului Mircea Bradu, primisem ok-ul pentru publicare, începusem discuţiile cu tipografia, dar… nu aveam titlu! Cât timp am scris cartea am lucrat sub un titlu provizoriu, atât de neinspirat încât nici nu merită să-l amintesc. Era frustrant. Scrisesem 280 de pagini şi nu mai eram capabil de câteva cuvinte pentru un titlu. Aveam să fiu salvat de o sclipire a altcuiva.
Eram la Timişoara, în vizită la verişoara Daniela (supranumită „verişoara fermecată”), îi arătam nişte fotografii din Bali şi ascultam muzică. În timp ce mergea melodia „Welcome to my Paradise” (imnul neoficial al insulei Bali, un reggae vesel, molipsitor, de vacanţă), îi spuneam Danielei că n-am reuşit să găsesc un titlu potrivit pentru carte şi cât de tare mă roade asta. M-a privit cu ochii ei senini, de copil, şi m-a întrebat simplu: „Da’ de ce nu-i spui Welcome to my Paradise?”
Simplu şi genial! Am strâns-o în braţe, am pupat-o, i-am mulţumit şi am declarat-o pe loc naşa cărţii mele. L-am sunat imediat pe Mr. Bradu şi i-am spus că am găsit titlul potrivit. „Ăsta e, măi baiatule!” s-a entuziasmat şi dumnealui. Era ultima piesă pentru ca tot conceptul să se lege perfect, era titlul care a închis cercul. La lansare, am uitat să spun povestea şi să-i mulţumesc public verişoarei fermecate, fapt care m-a ros constant de atunci. Acum, după spovedania publică, mă simt mai bine. Te pup, veri!
În curând, povestea fotografiei de pe copertă.
AUDIO Steve & The Coconut Treez – Welcome to my Paradise
https://cremeneanu.com/wp-content/uploads/2010/11/steven-coconut-treez-welcome-to-my-paradise.pdf
22 Luni nov. 2010
Posted in Foto
21 Duminică nov. 2010
Posted in Life in Bali
Etichete
Am avut următoarea discuţie ieri, într-un magazin:
– De unde eşti? mă întreabă vânzătorul. Din Franţa?
– Nu. Mai ai două încercări.
– Australia?
– Nu.
– Canada?
– Nu. Romania.
– Aaaaa, Budapest!
– Nu, nu… Budapesta este…
19 Vineri nov. 2010
Posted in Life in Bali
Cana copilăriei mele, avansată la rangul de bombonieră
Dacă v-aţi întrebat vreodată ce-şi poate lua cu el un om atunci când, după o jumătate de viaţă, se mută în cealaltă emisferă, vă pot spune ce mi-am luat eu. Pe lângă fireasca tripletă computer-cameră foto-telefon mobil şi 10 kg de haine de vară, obiectele pe care le-am luat cu mine pe post de totemuri personale sunt:
18 Joi nov. 2010
Posted in Povești
Sunt dator cu nişte explicaţii pentru fanii şi prietenii lui Didi, pentru cei care i-au citit blogul timp de 3 ani. Trebuie să răspund la câteva întrebări: De ce s-a oprit Blogul de dog? De ce nu mai suntem împreună? De ce a trebuit să ne despărţim?
75% din câinii de pe insulă sunt fără stăpân.
Când am hotărât să mă mut permanent în Bali, pentru a locui împreună cu fata pe care o iubesc, eram sigur că o voi lua şi pe Didi cu mine. M-am interesat de toate actele ce trebuie făcute în România şi deja căutam cuşca potrivită pentru transport. Apoi au început să apară complicaţiile.
În urmă cu doi ani, insula Bali s-a confruntat cu o epidemie de rabie. Fenomenul nu a putut fi ţinut sub control, în principal din cauză că 75% din câinii de pe insulă sunt câini fără stăpân. Acest fapt a dus la imposibilitatea de a-i vaccina pe cei sănătoşi şi de a-i elimina pe cei infestaţi. Când s-a pus problema exterminării tuturor câinilor fără stăpân, asociaţiile de protecţie a animalelor, dar şi localnicii, pentru care câinele este aducător de noroc, au protestat puternic. Astfel, din decembrie 2008, s-a instituit carantina – niciun animal (câine, pisică sau maimuţă) nu poate ieşi sau intra din/pe insulă.
TEXTE, FAZE SI POVESTI 