Uneori, cînd ascult Pink Floyd, îi trimit un gînd de recunoștință omului prin care i-am descoperit. Nu l-am mai întîlnit de foarte mulți ani și nu cred că i-am mulţumit vreodată. O fac acum, cu două zile înainte să văd concertul „The Wall” al lui Roger Waters.

Era vară, aveam magnetofon de vreo doi ani, dar vraja tot nu i se spulberase. Kashtan-ul încă mirosea a nou. Tranzistoarele, motorul, carcasa de lemn şi plastic,  curelele de transmisie, toate creau împreună un cocktail olfactiv superb. Mirosul acela de sculă nouă pe care nu-l pot uita. Mă treceau fiori ori de cîte ori îl porneam de la butonul mare din stînga. Monstrulețul rusesc trimitea un bufnet discret în difuzoare și un fîsîit abia perceptibil, semn că e pregătit. Cu degetele nerăbdătoare, treceam banda prin dreptul capetelor de redare şi o înfășuram pe o rolă goală. Apoi apăsam și răsuceam butonul mare din dreapta. Vumetrele cu leduri verzi începeau să bată în ritmul anilor ’80, iar camera și lumea mea erau inundate instant de un potop de sunete și senzații. Modern Talking și CC Catch făceau legea pe atunci. Sandra era cea mai simpatică mutriță din show-biz, iar Samantha Fox și Sabrina jucau curent în toate visele mele erotice.

citeşte mai departe