O înmormîntare într-un sat clujean, într-o zi de iarnă. Un popă rotofei, pentru care dramele fac parte din rutina zilnică, alături de doi cantori catastrofali, pentru care falsetul e virtute. În sicriu, o femeie bună, care a avut doar vorbe calde pentru mine în puţinele rînduri în care ne-am întîlnit. În urmă cu exact o lună i-am strîns mîna, am pupat-o pe obraji şi i-am urat sănătate. N-a fost să fie.

Din cauză că dogma îi cere să cînte în loc să vorbească, preotul lungeşte propoziţiile şi cuvintele la maxim. Vreo 40 de oameni îl ascultă. Cei din spate povestesc, la fel ca şcolarii indisciplinaţi. Singura care plînge e fiica femeii. O fetiţă de nici un an, îmbrăcată în roz, e pata de culoare în supărarea cenuşie. Mie îmi e frig. Tremur în soare, încercînd să mă încălzesc.

Continuă lectura →