TEXTE, FAZE SI POVESTI

Etichete

2013, Lucian Ban, Mat Maneri, Posticum

Lucian Ban & Mat Maneri by George Staicu

Lucian Ban şi Mat Maneri, 3 decembrie 2013, Posticum Oradea (Foto: George Staicu)

Două năluci fluorescente se aleargă într-o pădure neagră, neagră ca noaptea. Se învârt printre copaci a hârjoană, hăituire, hărţuire. Sunt când aici, când dincolo, mişcate parcă de puterea gândului.

Din când în când se întâlnesc, accidental parcă, iar din contopirea lor de o clipă se naşte o explozie mai orbitoare decât soarele amiezii. Apoi se lasă iarăşi negura miezului de noapte, mai adâncă decât înainte, fundal perfect pentru alergătura lor continuă.

Din goana nebună, ajung la soşeaua ce taie pădurea în două. Un camion mare şi greu urlă înfundat şi lasă fum greu, pe care nu îl respiră nimeni. Le ucide cu farurile pentru o fracţiune de gând doar, căci ele îl învăluie ireal, se împreunează în spatele lui într-un fulger, după care dispar în cealaltă jumătate de pădure, neexplorată, virgină.

Acolo se vor iubi din nou, din joacă şi pasiune, cu dragoste şi ură. Când una se va stinge, cealaltă o va căuta, o va reaprinde şi o va duce mai departe. Mereu, mereu, până la o împreunare finală incertă.

Una dintre năluci este pianul lui Lucian Ban, cealaltă este viola lui Mat Maneri. Jumătăţile de pădure sunt cele două jumătăţi perfecte ale concertului de aseară, de la Posticum Oradea – concertul de promovare a LP-ului Transylvanian Concert. Iar cuvintele de mai sus descriu imaginile care m-au bântuit în timp ce muzica se întâmpla în faţa mea. Un concert de living room, cu publicul pe scenă. Rafinat. Exclusivist. Superb. De neînţeles, de supra-simţit.

Lucian Cremeneanu

Guns N’Roses party în Oradea cu Hollywood Rose

23 Sâmbătă nov. 2013

Etichete

2013, Abyss Metal Pub, Axl Rose, Hollywood Rose, Nagyvárad, Oradea

O trupă intrată cam devreme în legendă, cu largul concurs al membrilor săi, bineînţeles, Guns N’Roses stârneşte în continuare mari pasiuni printre rockeri. Cei care i-au prins sunt nostalgici. Cei care nu i-au prins îi consideră deja monştri clasici. Chiar şi cei care nu se pot numi fani au dansat cel puţin o dată pe „Don’t Cry”. Dar pasiunea unora a fost atât de mare încât şi-au făcut o trupă-tribut şi le cântă piesele. Aşa a apărut formaţia maghiară Hollywood Rose.

Galerie foto

Hollywood Rose a început aseară, 22 noiembrie, la Oradea, un mini-turneu românesc, ce mai include Arad (23), Târgu Mureş (24) şi Cluj Napoca (25). Evenimentul a fost găzduit de singurul club din oraş în care spiritul rock e la el acasă, Abyss Metal Pub. Înainte de primul riff de chitară, am făcut un scurt sondaj printre colegii de masă: „Cu ce melodie credeţi că vor începe?”

Eu, dacă aş fi în locul lor, aş începe cu ‘You Could Be Mine’, am mi-am dat cu părerea. Cu ‘Welcome To The Jungle’, a spus băiatul de vis a vis, îmbrăcat cu tricou cu GnR. Mda, posibil. ‘Knockin’ On Heaven’s Door’, zice fata din dreapta. Nu cred, prea e melodie de bis. ‘Paradise City’, a zis un alt băiat.Da, bună şi asta, n-ar fi exclus. Vedem noi.

O seară cu Mircea Vintilă (La Hanul cu Noroc)

12 Marți nov. 2013

Etichete

2013, Hanul cu Noroc, Jul Baldovin, Mircea Vintilă, Oradea

Există multe feluri prin care un artist poate arăta că este un om şi un artist mare. Mircea Vintilă le-a folosit cam pe toate la întâlnirea cu orădenii de sâmbătă seara, 9 noiembrie, la Hanul Cu Noroc.

În primul rând, Mircea Vintilă şi-a gândit recitalul în două părţi perfect echilibrate, adresate ambelor categorii de public care îl urmăresc – publicul greu, iubitor de folk şi poezie, şi publicul mai comercial, care ciuleşte urechea doar la hituri. În prima parte, acustică, s-au auzit doar chitarele şi vocile. Mai tânărul Jul Baldovin a deschis ambele părţi cu câte două melodii proprii de pe un album proaspăt lansat. În a doua au intrat pe fir şi negativele, reinstrumentate şi reîmprospătate în studio.

Ada Milea în Oradea (cronică de concert)

11 Luni nov. 2013

Etichete

2013, Ada Milea, Anca Hanu, Bobo Burlăcianu, Cristian Rigman, Fără Zahăr, Moszkva Cafe, Oradea, Walk Off The Earth

Odată, era cât pe ce să vorbesc cu Ada Milea. Ea era în Sighişoara, la masă cu o prietenă comună, cu care tocmai aveam o conversaţie la telefon. Prietena a întrebat-o: „Vrei să vorbeşti cu un prieten din Oradea? Un tip de treabă, lucrează la radio.” „Nu vreau” a zis Ada. Şi aşa am rămas noi nevorbiţi până în ziua de azi.

Foto: partyoradea.ro Click pe poză pentru galeria foto.

Ada Milea a făcut casă plină vineri, 8 noiembrie, la Moszkva Cafe din Oradea. Lume frumoasă şi bună a venit s-o vadă pe artista neîncadrabilă în genuri sau mode. Nimeni nu a ajuns acolo din greşeală sau pornind de la „Hai, dragă, să ieşim să bem ceva şi să ascultăm nişte muzică!” Nu! La concertele Adei Milea, lumea vine doar pentru Ada Milea! Iar valul de energie care se creează între artistă şi public dă impresia că repertoriul e o chestiune secundară.

Cât de aparte! (Holograf la Oradea)

01 Vineri nov. 2013

Etichete

2013, Casa de Cultură a Sindicatelor, Dan Bittman, Holograf, Mihai Coman, Mugurel Vrabete, Oradea

Holograf nu e mainstream, ci mama şi tata mainstreamului din România! Nu cred că există moment din zi în care un post de radio să nu le difuzeze o melodie. Mediatizarea are efect – oameni de orice vârste vin la concerte şi, îmbucurător, chiar plătesc bilet. Pe scenă, muzicienii sunt ca nişte profesori fericiţi la ora cărora toţi elevii au venit cu temele făcute.

Parcă niciodată nu mi-a picat aşa bine să-i văd pe holografi! Un concert început cam cuminte, într-o sală gri, cu oameni trişti, dar care, pe măsură ce înainta printre cântece, avea să-mi dezvăluie o poveste frumoasă – o poveste despre prietenie. Despre oameni. Şi care s-a încheiat într-o sală colorată, vie, veselă.

Nu vă lăsaţi păcăliţi de această introducere! Nu e compunerea unei şcolăriţe virgine care a auzit pentru prima dată melodia „Ochii tăi”. Este doar bucuria sinceră a descoperirii unui nou Holograf. Nu neapărat muzical, ci uman. Când se testează caracterele dacă nu în situaţii de cumpănă?

Nightlosers, cronică de două concerte (Oradea & Marghita)

30 Luni sept. 2013

Posted by Lucian Cremeneanu in Cronici concerte, Editoriale 7 Seri

≈ 6 comentarii

Etichete

2013, Asociaţia Pozeon, El Lako Jimmy, Ghetuţa lu' Mau, Hanno Höfer, Marghita, Nightlosers, Oradea, Whitewidow

În Marghita există un grup de oameni pe care maturitatea, slujbele, afacerile şi îndatoririle familiale nu i-au făcut să uite bucuriile şi pasiunile tinereţii. Aceşti oameni, la fel ca alţii, trăiesc cu complexul oraşului mic, acela în care nu se produc mari întâmplări culturale, problemă ce se resimte în multe din orăşelele României. Diferenţa este că, în loc să se plângă, s-au hotărât să facă ceva. Au creat Asociaţia Culturală Pozeon, au coagulat un grup de susţinători (denumiţi generic sponsori), şi s-au apucat să aducă artişti naţionali în urbea lor. Au început anul trecut cu Mike Godoroja & The Blue Spirit, iar succesul concertului le-a dat aripi. Duminică, 29 septembrie 2013, a venit şi concertul numărul doi – The Nightlosers.

The Nightlosers e una din trupele cele mai dragi mie. Combinaţia irezistibilă de rock, blues, country, folclor românesc şi umor (pe care aş îndrăzni să o reunesc în termenul bulz’n’roll) îmi satisface atât dragul de muzică, cât şi nevoia de a râde. Din fericire pentru mine, odată ce se ştia că vor fi în zonă, clujenii au fost „agăţaţi” şi pentru o cântare în Oradea. Pentru că nu i-am văzut live cam de multişor, am hotărât să merg la ambele. M-a mânat şi dorinţa de a compara evenimentele, cu tot ce înseamnă ele – cântare, public, atmosferă, reacţii. Aşa cum estimam, diferenţele au fost uriașe.

Prea mult „Wow”, prea puţin „Ah!” (The Wall, live in Budapesta, 2013)

26 Luni aug. 2013

Posted by Lucian Cremeneanu in Cronici concerte, Editoriale 7 Seri

≈ 3 comentarii

Etichete

2013, Budapesta, Guns'n Roses, Puskás Ferenc, Roger Waters, The Wall

Roger Waters (photo credit: rogerwaters.com)

Îl ştiţi pe Roger Waters. Tipul acela cam genial, vizionar şi perfecţionist, care şi-a transformat colecţia personală de obsesii şi frustrări într-un zid ce stă în picioare din 1979. Un zid care, de câţiva ani, s-a reapucat de făcut milioane de dolari în jurul lumii. Totul într-o producţie unică conceptual, impresionantă, chiar năucitoare pe alocuri. L-am văzut din nou ieri, 25 august 2013, la Budapesta, cel mai probabil pentru ultima dată.

Locul

Stadionul Puskás Ferenc este o amintire nefericită a erei în care comunismul bântuia Europa. Arată mult mai rău decât în 1992, când l-am vizitat ultima dată pentru un concert Guns’n Roses – tencuială căzută, cabluri electrice ieşite din pereţi, culoare de trecere ca nişte găuri negre, iluminare de cămin cultural, wc-uri mizerabile. Un stadion cu grad de intimitate zero, care te face să te simţi stingher chiar şi când eşti înconjurat de multă lume. Sper ca guvernul maghiar să nu arunce bani pe o renovare inutilă, ci să-l dărâme şi să facă altul „mai trainic şi mai frumos”.

Publicul

Public prea cuminte, cam amorţit, neparticipativ, venit cu temele nefăcute. Pe o rază de 20 de metri în jurul meu (am stat în tribună), nimeni n-a cântat un vers. Oarecum explicabilă apatia pentru un public uşor îmbătrânit. Singurii care au mişcat puţin au fost cei din faţa scenei, dar şi ei erau mai concentraţi să filmeze şi să fotografieze.