Când mergi la un concert rock într-un oraş mare al Europei, nu ai nevoie de indicaţii ca să ajungi la stadion sau la sala unde se cântă. Trebuie doar să urmăreşti fluxul de oameni cu tricouri negre – te urci în acelaşi metrou sau autobuz cu ei, cobori la aceeaşi staţie, traversezi strada exact în acelaşi loc şi valul te va purta până la intrare. Am crezut că şi în Bali va fi la fel, dar m-am înşelat. Cu 2 ore şi jumătate înainte de începerea concertului Iron Maiden, traficul în partea de sud a insulei era… nefiresc de firesc. Am ajuns cu motocicleta în doar 20 de minute, deşi estimam vreo 40. Am parcat lejer, am trecut pe lângă vânzătorul de tricouri contrafăcute (15 dolari) şi m-am pomenit în faţa intrării, înconjurat de rockeri, plete, bere şi fum de ţigară. Lipseau doar hainele de piele din cauza temperaturii înalte.

„… şi ne-am lăsat semnăturile la picioarele lor.”

Mi-am petrecut timpul până la intrare povestind cu o fată corpolentă cu nume predestinat, Mega. Ne-am fotografiat în faţa unui poster cu membrii trupei şi ne-am lăsat semnăturile la picioarele lor. Aflată la primul concert major din viaţa ei, Mega era, totuşi, dezamăgită de numărul mic de oameni care refuza să crească spectaculos odată cu apropierea orei de începere: „It’s fuckin’ Iron Maiden, man! How can you stay at home when they’re coming to Bali?” Mi-a mărturisit că visul ei este să vadă live Slipknot, pe care îi avea pe tricou. Apropo de tricouri, la acest concert am văzut cea mai mare densitate de tricouri cu trupa de pe scenă. Cred că mai bine de jumătate din cei prezenţi aveau tricouri cu Iron Maiden. Eu, mai exclusivist, am purtat singurul tricou cu Celelalte Cuvinte, ocazie cu care mi-am dat seama cât de bine seamănă Ovidiu Roşu cu Bruce Dickinson.

citeşte mai departe