Am trăit s-o văd şi pe asta: oameni stând pe scările Casei de Cultură a Municipiului (Arlus) din Oradea, nemaiputând să intre la concertul unei trupe înfiinţate în urmă cu câteva luni!!! „Nu mai avem bilete! Vă rugăm să ieşiţi!” spunea întruna neprietenoasa doamnă de la intrare.
Această prezentare necesită JavaScript.
Dacă nici numele Pink Floyd nu-i scoate pe orădeni din indiferenţă, atunci cine s-o mai facă? Fireşte că n-a fost Pink Floyd la Oradea. A fost doar Speak Floyd,singura trupă tribut Pink Floyd din România. Unii au fost sceptici şi se întrebau dacă o să sune bine. Eu n-am avut nicio emoţie. Era logic că cine are curajul să facă o astfel de trupă, mai ales când e deja un nume în muzică, o va face foarte bine, ştiind că publicul Pink Floyd este antrenat la ureche, exigent, perfecţionist, ba chiar neiertător.
E vremea bătrânilor rockului, categoric. Prima generaţie de vedete planetare se pregăteşte de retragere. Dacă unii dintre ei nu s-ar fi grăbit cu nemurirea, anul 2010 era mai bogat: Elvis ar fi avut 75 de ani şi ar fi pornit în turneul mondial de retragere, Lennon ar fi împlinit 70 şi ar fi anunţat că Beatles se va reuni pentru un ultim album, iar mai tinerii Jim Morrison şi Janis Joplin (67 de ani) şi-ar fi lansat filmele biografice şi ar fi anunţat, probabil, că s-au hotărât să renunţe la sex şi la alcool pentru o lună de zile.
În faţa unui public minim, Florian Chelu a mai făcut un pas spre integrala sonetelor lui Shakespeare „I am that I am”. CD-ul lansat ieri este al patrulea. Seria va fi completată de încă două discuri, care vor fi lansate în ianuarie, respectiv în aprilie 2011.
O cântare unplugged, neamplificată, a sunat foarte bine în sala la Casei de Cultură a Municipiului (sală care arată şi ea, în sfârşit, foarte bine). Pe scenă, alături de Florian Chelu s-au aflat aceiaşi colaboratori constanţi David Bryan (voce) şi Mircia Covaci (flaut).
La rugămintea prietenului meu Lulu şi în calitate de cititor si fan al blogului domniei sale (sau al lui Didi?), am scris cu plăcere câteva rânduri despre concertul de la Cluj al uneia din trupele mele favorite. Thanx man!
Călin Sabău
Călin Sabău
După ce Sibiul, Braşovul, Bistriţa sau Târgu-Mureş, ca să mă refer doar la oraşele transilvănene, au avut privilegiul de a găzdui nume grele ale rockului mondial, a venit şi momentul ca inima Transilvaniei să primească vizita celei mai mari formaţii heavy metal din lume, în opinia mea. Iron Maiden a cântat la Cluj, chiar în sfânta zi de Adormirea Maicii Domnului – 15 august.
Alături de soţia mea, Ramona şi de un bun prieten, am pornit de dimineaţă către templul Ardealului. Am ajuns pe la orele prânzului şi am luat un prim contact cu locaţia unde urma să aibă loc marele eveniment – parcarea mall-ului clujean Polus Center. Locul era deja înţesat de celebrele tricouri negre, majoritatea purtând logo-ul celebrei trupe britanice. Pentru a ieşi din tiparul zilei, eu am purtat un tricou cu cea mai mare trupă rock românească, Celelalte Cuvinte (Lulu ştie de ce).
Ne-a rămas timp să dăm o tură prin Cluj, oraşul meu de suflet. Cohorte de rockeri invadaseră pieţele, străzile, barurile, restaurantele, creând o atmosferă foarte frumoasă. Ne-am întors la locul concertului la ora 16, când ni s-a spus că vom avea acces în perimetrul concertului. Din păcate, accesul s-a permis după ora 17 şi s-a făcut destul de anevoios, deşi existau mai multe puncte de acces. Aceasta a fost cam singura bilă neagră pe care am acordat-o organizatorilor, în rest totul a fost OK.
După ce am ascultat de câteva ori cântecul Yellow de pe primul album, apărut în 2000, mi-am zis că trupa Coldplay dă semne de seriozitate. Albumul din 2002, A rush of blood to the head, mi-a reconfirmat intuiţia şi mi-a permis să plusez, spunând în stânga şi în dreapta că trupa va ajunge mare dacă se ţine de treabă. Al treilea LP, X&Y, mi-a venit mănuşă pe suflet şi pe supoziţiile anterioare. Dar prima confirmare oficială a faptului că trupa ţinteşte succesul planetar a venit când am auzit că vor lucra la albumul Viva la vida cu producătorul Brian Eno. Un pariu mare pentru ambele părţi. Era limpede că, astfel, Coldplay vrea să (se) inoveze. Iar Eno nu prea dă greş.
Coldplay a cântat în 23 septembrie 2008 la Budapest Sport Arena, un loc din ce în ce mai cunoscut şi frecventat de români. Mi-e imposibil să nu fac o comparaţie: Coldplay a cântat într-un mod în care nicio trupă românească nu va cânta în următorii 20 de ani. Diferenţa nu e în despre ce se cântă sau cu ce instrumente, ci în cum se compune şi cum se reinventează sunetul. Temele pe care le abordează Coldplay nu sunt foarte diferite de cele ale trupelor româneşti. Dar abordarea face toată diferenţa. Înafară de faptul că provin dintr-o cultură de cuceritori, care le sădeşte în ADN dezinvoltură şi le permite să stea drepţi pe orice scenă din lume, cei patru băieţi au abordat şi o modestie de-a dreptul seducătoare.
Pasărea Colibri a încheiat Serbările Timişoreana de la Oradea. Pasărea a mai îmbătrânit şi a făcut burtă. Faţă de cealaltă pasăre celebră a muzicii româneşti, care se sinucide şi renaşte de câte ori vrea ciocu’ ei, Pasărea Colibri îmbătrâneşte firesc şi frumos. Dă în continuare din aripi, şi cutreieră ţara în lung, în lat şi pe diagonală. Cântă rar şi apăsat, cu tempo-ul pieselor mai scăzut decât în urmă cu 10-15 ani.
Berea Timişoreana a adus un plus de eleganţă pe piaţa serbărilor câmpeneşti din centrul Oradiei – standuri elegante, umbrele cochete, butoaie în formă de mese, personal selectat şi spălat, condiţii igienice de preparare şi servire a bucatelor. Din păcate, nici de data asta nu am scăpat de fumul de mici şi friptane. „Măcar ţine ţânţarii departe”, a observat o luminată minte de director de firmă. I-am dat dreptate instantaneu.
Prima trupă care a urcat pe scenă a fost Zero. O trupă tânără bună, entuziastă, de mare perspectivă, zic eu. Băieţii şi-au dorit prea mult să le ştim piesele pe de rost şi ar fi vrut să sărim întruna şi să le cântăm refrenele ca la Meneaito. Pe lângă asta, vocalistul ne-a tot pus să-i aplaudăm pe instrumentişti şi să-i găsim prietenă toboşarului. Eu i-am aplaudat după prima piesă şi la finalul recitalului. Între timp am fost curios să văd cam ce tricouri au venit la concert. Le puteţi vedea în galeria foto de mai jos.
Pentru cântarea Cargo m-am stabilit în faţa scenei din trei motive: 1. Acolo stau cei veniţi nu pentru mici şi bere, ci pentru concert. 2. E o zonă bună pentru fotografii. 3. În faţa scenei nu ajunge fumul de mici. Cargo a intrat în forţă cu Ziua vrăjitoarelor şi Anarhia şi a ţinut-o într-un ritm destul de bun până la Erată, piesa de final.
Această prezentare necesită JavaScript.
La Batacanda publicul a fost prins cu temele nefăcute şi fără fiţuici cu textul, dar şi-a scos pârleala la alte cântece, pe care le-a urlat împreună cu trupa. La piesa Dacă ploaia s-ar opri, Igrişan a cam şomat. Iată de ce:
Concertul s-a încheiat la 11 fix, de parcă la mixer s-ar fi aflat primarul Ilie Bolojan. N-ar fi exclus. O menţiune pentru Stage Expert, care a făcut un sunet atât de echilibrat şi bine compresat de parcă era de pe cd. A existat doar o mică scăpare la un solo de-al lui Adi Bărar, dar asta e doar pentru cârcotaşi.
La finalul concertului, Miti Chişvasi m-a rugat să-i fac o fotografie împreună cu trupa Cargo.
Serbările Timişoreana continuă azi, sâmbătă, 17 iulie, cu Zob şi Holograf, iar duminică, 18 iulie, cu Pasărea Colibri, în parcarea Independenţei. Rock on!
TEXTE, FAZE SI POVESTI 