La 3 ani de la precedentul turneu național, Loredana a luat din nou țara la pas. A străbătut-o dintr-un capăt în altul, de astă dată cu ”Sentimente”, un spectacol nou, lansat anul trecut, la Sala Palatului. În show-biz-ul românesc se știe că un spectacol care trece testul Sălii Palatului poate fi exportat și în restul țării.
Concertul din 21 Martie, de la Oradea, la care am asistat, a umplut sala teatrului cu oameni puși pe distracție, cu spectatori de TV, cu copiii care, de acum înainte, vor avea la ce să viseze cu ochii deschiși, dar și cu fani cum probabil nu știați că există.
Cargo face parte din pleiada de trupe românești care se lovesc de un paradox ciudat: pe măsură ce istoria le devine tot mai mare, scenele pe care cântă sunt tot mai mici. Dacă în cazul unora, situația e nedreaptă, Cargo și-o cam merită – deși foarte iubiți de public, nu au mai lansat un album nou de 13 ani. Și nici planuri pentru așa ceva nu se întrezăresc.
Liderul și fondatorul trupei, Adrian Bărar, pune lipsa de materiale noi pe seama pirateriei care îi demotivează pe compozitori. Din fericire, Cargo are un background discografic puternic ce încă îi poartă înainte. Cât timp și până unde, nu se știe.
Fiecare concert mă impresionează într-un mod aparte. Unele mă lasă cu gura căscată, altele mă emoţionează, de la altele ies mut şi răvăşit. Se mai întâmplă şi să mă lase rece anumite cântări. De la concertul lui Bryan Adams de la Budapesta din 9 octombrie am ieşit entuziasmat. Motive, cu duiumul: politeţe, bun simţ, eleganţă pe scenă, decenţă în volumul sonorizării, naturaleţe în comunicare, muzicieni excepţionali şi o droaie de hituri.
„Hi! My name is Bryan”, s-a prezentat artistul, ca într-o emisiune de tinere talente. A fost salutat în cor de vreo 15.000 de suflete de toate vârstele. Canadianul îşi promovează în turneu noul album „Get Up!„. „Am 13 albume”, a spus mimând mândria unui puşti care se laudă cu trei note de 10 luate într-o singură zi, dar care, totuşi, vrea să pară modest. A fost doar unul din modurile în care Mr. Adams ne-a făcut să zâmbim, cu umor fin, inteligent, uşor auto-ironic. Buna-dispoziţie a lui şi a trupei s-a simţit în permanenţă. „Ne distrăm bine aici, pe scenă. Regret că nu vă pot spune toate glumele pe care le facem”, s-a scuzat între două cântece.
N-au fost doar zâmbete şi râsete, ci şi momente emoţionante, generatoare de lacrimi. Bryan Adams i-a dedicat „Here I Am” unei anume Evi, aflată în sală, care îi povestise într-un email cum tatăl ei, în ultimele luni de luptă cu cancerul, îi asculta melodiile ca parte a terapiei. S-a aplaudat mult, mult de tot după cântecul acesta. A fost şi primul moment acustic al serii, doar Bryan la voce şi chitară rece. A sunat atât de bine, încât nu m-ar fi deranjat să continue la fel pentru tot concertul.
Concertul, minimalist pe partea de lumini şi grafică scenică, a avut un moment de genialitate tehnică. Piesa „Somebody” (o ştiţi, aia cu „I need somebody, somebody like you”) a fost ilustrată de un videoclip făcut din selfie-uri alb-negru trimise de oameni din toată lumea. Cele 8 fotografii de la început s-au micşorat treptat, făcându-le loc altora, tot mai multe, tot mai mici, până când fiecare a ajuns un pixel pe imensul ecran. Iar din alternanţa de tonuri diferite a fundalului fiecărei fotografii s-a format imaginea live a lui Bryan Adams. Superb!
Pentru blues-ul „If Ya Wanna Be Bad Ya Gotta Be Good” artistul a căutat o dansatoare în sală. A găsit-o pe Ema, o brunetă frumoasă foc. S-au pus reflectoarele și camerele de filmare pe ea şi astfel s-a realizat live ilustraţia video. „Nu o cunosc pe Ema şi nu a fost nimic regizat”, s-a jurat Bryan la final şi l-am crezut fără reţineri. La bis-ul lung de 6 piese, sala s-a transformat în ring de dans. S-a cântat chiar şi din Eddie Cochran şi Elvis Presley. La ultimele trei cântece, trupa de acompaniament l-a părăsit, iar concertul s-a încheiat acustic cu „She Knows Me”, „Straight From The Heart” şi „All For Love”. Impecabil!
Un artist mare nu se construieşte doar cu multe albume. E nevoie de o droaie de calităţi artistice, dar mai ales umane. Bryan Adams pare să le aibă pe toate. Mă gândeam pe drumul spre casă că viaţa mea ar fi putut exista şi fără muzica lui. Dar, categoric, ar fi avut mult mai puţin farmec.
”Care e primul cuvânt care îţi vine în minte când zic „Modern Talking”? 49% dintre prietenele mele au zis „Blondul Dieter”! Restul de 51%, după cum mă aşteptam, au răspuns „Brunetul Thomas!” Iar mie îmi cânta deja în cap „Yamaha….Yo ma soo…”. Cam aşa fredonam melodiile lor, în anii 90, când abia dădeam piept cu engleza. 🙂
Modern Talking în concert la Cluj! Nu ne-a trebuit mai mult de-o secundă să ne decidem să-i onorăm cu prezenţa. Când ne informăm, aflăm că de fapt e doar Thomas Anders și Modern Talking Band. Bine şi aşa.
Am o relație interesantă cu Red Hot Chili Peppers. Nu sunt un fan în adevăratul sens al cuvântului, nu m-am dat în vânt după imaginea lor vizuală și nici după extravaganțele lor rockeristice, iar, dacă aș avea ocazia să-i cer un autograf vocalistului, aș ezita, de teamă să nu-mi înfigă pixul în ochi și apoi să mă jefuiască. Dar de câte ori le-am ascultat muzica am făcut-o cu respect profund și admirație totală. Poate nu întâmplător, singurul CD pe care mi l-am cumpărat ca amintire muzicală din America este ”Blood Sugar Sex Magic”.
Red Hot Chili Peppers n-au mai fost la Budapesta de 20 de ani, timp în care au crescut ca fătul din poveste, au vândut zeci de milioane de albume, au câștigat discuri de platină și premii Grammy, dar, mai ales, s-au instalat confortabil în cultura americană contemporană. N-a fost nicio mirare, așadar, că au făcut casă plină în două seri consecutive (1 și 2 septembrie 2016) la Papp László Budapest Sportaréna.
E desuet să ne întrebăm dacă UNTOLD2016 a fost un succes sau nu. Cu un stadion de 70.000 de oameni încă din prima seară, cu aproape 300.000 de spectatori în cele 4 zile de festival, cu primii 5 DJ-i ai lumii în ofertă și 8 scene diferite, răspunsul este evident. Clujul a bubuit la propriu și la figurat, zguduit din toate încheieturile de amploarea unui eveniment cu care încă nu s-a acomodat.
Prietenul meu Bogdan Bele, de profesie rocker, a fost la Viena pentru concertul A-ha. L-am rugat să-mi scrie o cronică dacă vrea. Și a vrut. Tot el a făcut și fotografiile.
Bogdan Bele
A-ha, trupă cu care unii îşi asociază definitiv şi irevocabil tinereţile optzeciste, a ajuns la Viena în cadrul unui turneu de reunire la care nu ştiu câtă lume mai spera. Am fost în sala D din Wiener Stadthalle şi, fără a mă erija în critic, vă spun în cele de mai jos o serie de impresii cât se poate de personale.
Având în vedere că eu eram copil în anii când Morten Harket, Magne Furuholmen şi Pal Waktaar rupeau topurile cu „Take On Me”, ar fi culmea să spun că sunt un fan al lor de la începuturi. Da, îmi aduc aminte de piesa în cauză şi îmi aduc aminte şi de un poster (cred că o fi fost al unchiului meu), în care Harket avea un batic de Axl Rose avant-la-lettre.